Romanul Mariei Stepanova se constituie sub forma unei permanente încercări de reconfigurare, de reconstruire și, în cele din urmă, de regăsire a propriei istorii, a trecutului care ne aparține doar într-o anumită măsură (ori care, dimpotrivă, ne aparține întru totul tocmai prin modul atât de ager, aproape instinctiv, prin care alegem să ni-l însușim), a memoriei, cea care pare că devine, odată cu scurgerea timpului, o altă formă de validare a noastră.
Ceea ce este captivant în aproape neîntreruptul șir de întrebări pe care autoarea și le adresează, întrebări despre sine, despre familie, despre rolul ori chiar despre pericolul înregistrării trecutului, este intuiția existenței unui dialog neobosit între polaritățile din al căror firesc refuz de ciocnire se naște memoria. Un dialog între aparentul emițător și aparentul receptor, între artă și destinatarii ei, între cel care nu are de spus nimic și cel care caută un sens în efemeritate, între cei care au fost și cei care încă există. Tocmai acest dialog care transcede timpul, scrisorile îngălbenite ori fotografiile de culoarea lemnului este cel în interiorul căruia scriitoarea găsește resursele unei problematizări adânci despre modul în care omul înțelege raportarea sa la om, la străbuni, la colectivitate ori la desprinderea din jugul ei deopotrivă.
În amintirea memoriei este, dintr-un anumit punct de vedere, istoria unei familii, istorie care se suprapune, firește, peste marea istorie, gigantul a cărui copleșitoare forță de ordonare, arhivare și sistematizare a faptelor trecutului pare a încorpora spre risipire eternă micile povești ale omenirii. În această realitate sumbră, Maria Stepanova încearcă să realizeze contrariul, colecționând fragmente încă vii din existența celor care au fost înaintea sa, din viața străbunicilor, bunicilor și a părinților ei, oameni care au devenit, fără voia lor, personaje în propria și cât se poate de actuala ei poveste. Ar fi greșit, însă, să afirmăm faptul că efortul scriitoarei s-ar canaliza în mod exclusiv asupra redescoperirii modului în care încercările prin care a trecut familia sa de evrei se intersectează cu istoria atât de zbuciumată a Rusiei ultimului secol. Aceasta este doar una dintre multele chei de interpretare ale acestui roman a cărui complexitate rezidă nu atât în căutarea unor soluții, cât în formularea unor întrebări revelatorii. Maria Stepanova nu își propune să salveze trecutul, ci doar să înțeleagă mecanismul plurivalent al memoriei.
Pe măsură ce întinderea timpului crește, despărțindu-i de noi pe morți, trăsăturile lor alb-negre devin tot mai frumoase și mai nobile.
De multe ori în roman, greutatea pe care o are vizualul, fie că este vorba de o fotografie ori de un stop-cadru dintr-un film, pare a fi cu mult mai semnificativă pentru autoare decât textul scris. Sau, cel puțin, pare a activa o atenție mai sporită la detaliu, generând, în aceeași măsură, și o mai mare sensibilitate. În fotografiile recuperate de Maria Stepanova, personajele devin naratori prin genuina înfățișare a chipului lor, aceleași personaje privesc până în adâncimile sufletului celui care ține în mână acum imaginea, acest fals destinatar peste timp, acest impostor, şi tot ele se lasă imortalizate în sărăcia vieții lor. Multe personaje sunt doar obiectul unui decor, figurație într-un instantaneu fără să-și fi oferit măcar încuviințarea.
O altă formă a proprietății.
Femeile care mergeau la expoziții de artă și care nu își notau în carnețele nici impresiile, nici stările provocate, ci titlurile lucrărilor privite. Aceasta este una dintre cele mai tulburătoare definiții pe care autoarea le oferă memoriei. Ceea ce este fascinant este că acesta este modul în care scriitoarea se raportează la toate problematicile propuse în interiorul cărții, găsind în stări de fapt dintre cele mai banale adevăruri despre temerile și capriciile umane în genere. Câtă frică, cât refuz în fața nimicniciei și a inevitabilei risipiri trebuie să se ascundă în spatele acestui reflex, în spatele procesului atât de mecanic al consemnării seci a unor titluri în agendă? Ne aflăm în fața iluziei unei aprop(r)ieri a trecutului, pentru câteva clipe avem impresia că suntem posesori ai efemerului. Memoria devine, în fapt, o altă formă a proprietății. Obiectele, în forma lor cât se poate de concretă, micile suveniruri, bibelourile, lucrurile care de mult timp nu mai aveau o întrebuințare și care doar ocupă spații ce ar fi putut fi lăsate pustiirii sunt păstrate în același loc ca formă a statorniciei, a continuității.
Memoria este proprietate și memoria este dialog. Tot ea este metamorfoză și desprindere. Asta ne demonstrează Maria Stepanova în paginile cărții sale. În urmă rămân arta, poveștile reasamblate, scrisorile cu al lor text ce nu mai aparțin nimănui, fotografiile. Pe rafturile bibliotecii erau aceleași cărți pe care le saluți ca pe niște rude când te duci în vizită.
Foto: Radu Afrim
