„Multă forță și un dram de gingășie”, Andrei Dósa- Incompatibilități

Cel de-al doilea roman al lui Andrei Dósa explorează un limbaj al vulnerabilității în cele mai ciudate și surprinzătoare forme ale sale, cartografiază începuturile maturizării emoționale care „e cu totul altă poveste” față de procesul biologic de „trecere de la o inimă foarte mică la una de adult” și, nu în cele din urmă, este o încercare de descâlcire a forțelor care se amestecă, strivesc, dar, în același timp, ajută protagonistul să înțeleagă toate incompatiblitățile care se sedimentează într-o obișnuință blândă și comodă, pe care doar adolescența o poate cultiva. Protagonistul Dósa, un tânăr secui (se întrevede deja pactul autobiografic al cărții, cum nota Adrian Lăcătuș pe coperta a patra) căsătorit și proaspăt devenit tată, găsește în mutarea sa înapoi la Brașov pretextul perfect pentru revizitarea unei vârste haotice a compromisurilor, a reticențelor, a apropierilor și a provocărilor, tocmai pentru a face posibilă împăcarea simbolică cu sine în final. Scânteile pâlpâie inevitabil în interiorul unui grup de tineri secui, ce percep marea comunitate maghiară ca un microorganism atașat unui altuia mai puternic. O temă rar întâlnită în literatură română, cea a ciocnirii/ a prieteniei româno-maghiare cu multe dintre dedesubturile sale. Personajul lui Dósa nu nutrește sentimente de frondă față de studențimea română întâlnită rar la petrecerile comune, nu este un activist, revolta sa este adânc interiorizată, are alte mize și se îndreaptă vijelios spre propria persoană în care timiditatea, nesiguranța, lehamitea se îngrămădesc de-a valma.

„Am de gând să rămân invizibil și sănătos până la adânci bătrâneți.”

Personajele lui Andrei Dósa sunt prinse într-o „imposibilitate organizatorică”, poate de aceea și romanul este compus din fragmente, întreruperi și reveniri. Un roman al vieții, al spațiilor și al ieșirii din ele, al timpurilor și al schimbărilor care vin odată cu ele, un roman al relațiilor: soț-soție, părinte-copil, individualitate-grup. O autoanaliză verosimilă, o explorare a conceptului de masculinitate și a felului în care aceasta devine toxică. Versul lui Alice Cooper, regăsit în paginile romanului este grăitor pentru contrastul deconcertant propus încă din titlu: „Stop running/ Stop hiding/ Just
wanna get in touch with your feminine side”. Dacă pentru forță găsim o mulțime de imagini și asocieri, aflarea gingășiei, percepută ca lipsă a rezistenței, se dovedește a fi acea linie greu de depășit. Dósa este exponentul plictisului existențial, suferind de moliciu, „când refuzi să înțelegi ceva, pentru că ți-e lene să gândești, suferi de moliciu”. Anii de facultate s-au pierdut în plimbări lungi pe munte, în teorii personale despre lipsa de sens a cursurilor unei facultăți făcute de dragul părinților sau din nevoia de a-i mulțumi, în realități ipotetice pe care tânărul le imaginează constant – fără un corespondent valid – care fac din el acel om „moale”, ascuns și, în același timp, la vedere. Am citit în aceasta o permanentă dorință de organizare, ce nu produce decât o și mai mare uzură sentimentală, într-adevăr, se observă paradoxul acestui personaj, care amuțește blând propriile gânduri pentru a se supune presiunii exterioare și pentru a trăi o adolescență prelungită, în care vitalitatea se dezintegrează și devine monotonie.

„Un băiat arogant care se credea genial” începe un lung drum de identificare, de recunoaștere a părților trecute cu vederea, iar consemnările au rolul de a explica răbufnirile din prezent, prin care se cristalizează forța mocnită a emoțiilor sale, totuși, vorbim despre un proces de transformare. E interesant cum în acest spațiu îngust de expresie, așa cum descrie Dósa anii de liceu și de facultate, domină revolta și frustrarea, ce iau forma unor manifestări neînțelese pe care nici psihologul tăcut, atent scriindu-și notițele, nu i le poate desluși. Pe măsură ce cadrul se lărgește, orașul cu discotecile sale și întâlnirile amicale se preface într-un labirint în căutarea frumuseții. Fie că urmărește femei pentru a le analiza de la distanță, fie că scrie haiku-uri fără vreo ambiție, pe care mama i le citește, tânărul construiește în jurul ideii de frumos. De fapt, este trecută printr-un filtru evoluția gesturilor infime, ce oferă elementele de permanență ale personalității personajului. Scena în care împreună cu tatăl său privește jocul inocent al fiului său, David, lasă să se întrevadă unii dintre factorii întârzierii maturizării emoționale: tatăl și firea sa. O remarcă nefericită scoate la iveală un adevăr nerostit până atunci: „Dar tu ai fost bărbat cu mine? l-am întrerupt eu.” Expunerea directă a unei năzuințe înseamnă înfruntarea cu asperitățile și răceala tatălui, asumarea unui discurs necoplanar cu atitudinea sa din adolescență, când sentimentele de frustrare erau aruncate la întâmplare în calea bărbaților care semănau cu părintele său, un posibil răspuns la întrebarea psihologului „De ce vrei să-ți mulțumești părinții?”, dar și ieșirea din perspectiva comodă oferită de amorțire, deci asumarea unei noi ipostaze. Fiul care este acum tată. Tatăl care nu vrea să repete greșelile propriului tată în creșterea copilului. Vocea narativă descompune molecular fiecare experiență, obișnuită cu jocul în care îngăduința față de celălalt nu există. Acomodarea cu aproapele se învață, viața de familie se construiește din mici glume stângace aruncate soției, din dor, revelații și compromisuri.

„Eu eram omul care căuta sâmburii viitoarelor dezamăgiri, el pe cei ai trădării.”

Mai atent tratează Dósa seria de incompatibilități dintre el și cel mai bun prieten din adolescență și din următorii ani decisivi. „În tot acest îngheț, Atti a fost printre puținii oameni cu adevărat vii.” Atti cu toată forța sa, cu mușchii bine antrenați la sală, cu extremismul său, cu organizațiile împotriva românilor, cu ura și ironiile dure. Trăirile violente. Magnetismul pe care îl exercită, cu toate acestea asupra protagonistului. Suprapunerea ciudată a două tipare comportamentale diferite. „Ne băteam pe spate aplicând forță și un dram de gingășie și ne iubeam cu multă sinceritate etilică.” Prietenia celor doi are o anumită dinamică asemeni unei aventuri pe care nu o chestionezi în momentul în care o trăiești, ci doar îi recunoști fiorul care te străbate și dăinuie multă vreme după aceea în tine. Atti este un prototip al masculinității la care protagonistul nu poate ajunge, în definitiv nici nu își dorește să ajungă, căci el are doar disponibilitatea de a-l admira, analiza, judeca, dar niciodată asuma. O dispoziție sufletească care nu se potrivește cu cea a lui Atti. Când merge la ședințele de terapie, Dósa știe că cel de care trebuie să se păzească în mod deosebit este Atti, tocmai pentru că nu ar avea capacitatea de a înțelege motivațiile care stau în spatele lor. Dacă protagonistul e emoție pură, haotică, prietenul său e instinct, fierbere, fixism, siguranță exacerbată. Pactizarea celor două firi este întreruptă de un moment de desprindere simbolică, de o mutare la București, de integrarea într-un nou grup de prieteni, cu toții români. „Curioasele direcții în care ne-am canalizat forțele. Fiole cu autodistructivitate și ranchiună din care sper (pentru cine? de ce?) să extrag ceva valoros.” Pentru Atti această decizie nu poate semnifica decât negarea propriei identități, ieșirea din matca binefăcătoare, o lepădare totală de simțuri și evidențe. Abia aceasta este întruchiparea revoltei personale a protagonistului, refuzarea rolului de element de automatizare a unui sistem mult prea mare și pe care nu îl accepta ca fiind unic, etnia maghiară.

„Ce ton oficial adoptăm uneori când vrem să ne păcălim.”

Multă forță și un dram de gingășie nu expune o sumă de răspunsuri, ci mai degrabă, continue experimente afective și întoarceri. Expresia onestă a tranziției de la adolescent la adult, imposibilă fără renunțări și acceptarea mișcării „pe orbite diferite din ce în ce mai îndepărtate unele de celelalte” a unor oameni. Lipsa și liniștea ce se instalează odată cu sfârșitul unei prietenii, unei ere.

Amalia Carciuc

Articole recomandate

Print
Dumitru Crudu

În fiecare zi

în fiecare zi îţi spui stinge sticla, deconectează naibii compul ăsta, scoate din priză magnetofonul, şi ieşi afară În fiecare zi îţi spui, dă-le dracului

Print
Mihail Vakulovski

De la Iona la Ioana Pârvulescu

Ioana Pârvulescu era cunoscută mai ales ca eseistă fermecătoare & hiperinteligentă (dacă citeşti orice carte de eseuri de-a Ioanei Pârvulescu cu siguranţă îţi vei mai

Print
Liviu Ornea

Domnul Bebe

Hai, dom’ profesor, te rog, nu mă lăsa, domne, că nu te chem să dai la lopată. Îți mai luminezi și tu viața aia amărâtă

Spre noul înveliș

Volumul Larvae cu care debutează Mircea Andrei Florea este unul al cărei consonanță se distinge: rețeaua de elemente constitutive delimitează cu strictețe un spațiu al

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *