Feminitatea, foamea și frigul din „Orașul cu fete sărace”

A fost odată… nu doar basmele cu fete de împărat frumoase şi atât se întâmplă în timpul şi spaţiul unui „a fost odată” pro­miţător de final fericit. Şi poveştile triste cu fete de neîmpăraţi tot într-un „a fost odată” îşi încep drama. Iar finalul nu e de fiecare dată fericit. Iar fericirea, atâta câtă mai poate fi după un buildungsroman ce îşi lasă cicatri­cile pe suflet, nu poate fi altfel decât resem­nată. Frumuseţea, însă, nu e doar o coajă subţire cu piele fină, ochi frumos coloraţi şi păr moale. Frumuseţea autentică, care nu stă pe tarabele vânzătorilor de iluzii şi min­ciuni, frumuseţea ştiută doar de cei care îşi întorc privirea în faţa reclamelor luminoase şi zgomotoase, frumuseţea stranie şi tristă a unui destin caligrafiat de o mână aspră, cu o peniţă ruginită înmuiată într-o călimară umplută cu chin, aceea e frumuseţea pentru care merită să porneşti în călătoria de peste mări şi ţări şi să o salvezi din turnul păzit de zmei şi balauri.

Spectacolul Orașul cu fete sărace, scris şi regizat de Radu Afrim după nuvelele lui Radu Tudoran, montat la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, conţine în fieca­re clipă acea frumuseţe. Povestea tristă a unui oraş ce pare rupt de lume, într-o stepă basa­rabeană îngheţată şi încremenită, într-o re­alitate suspendată de timp şi spaţiu, e spusă de fetele lui sărace şi frumoase, cu trupurile lor ce le sunt damnarea şi salvarea deodată. Când frigul e sinonim cu sărăcia, iar sără­cia se traduce printr-un îngheţ atotputernic peste spirit şi materie, această sabie cu două tăişuri spintecă destine pe care le împarte în jumătăţi de speranţe de supravieţuire. Şi atunci trupul, care stă supus sub loviturile acestei arme mortale, devine singura mone­dă de schimb ce poate cumpăra o zi în plus pe pământul îngheţat.

Spectacolul-poem, în care zece prezenţe feminine există şi emană emoţie prin pre­zenţă, e încă un tablou în mişcare pe care Radu Afrim îl pune în rama universului său spectacular atât de fascinant şi auten­tic. Feminitatea care transpare prin gestu­rile, privirile şi poveştile rostite în ritm de litanie de femeile ce îşi trăiesc vieţile între păcate, frică, foame, mizerie şi un licăr de umanitate al solidarităţii. E o feminitate frustă, deloc cosmetizată; nu are nimic în comun cu gingăşia, fragilitatea, cochetăria sau sex-appealul pe care le asociem automat acestei calităţi. Feminitatea pe care o cele­brează Radu Afrim în acest spectacol e mai puternică decât orice imn sau manifest. Doare mai mult pentru că forma estetică, metafora construită în jurul acestui nucleu de mesaj foarte limpede, pertinent şi nece­sar e consistentă la rândul ei.

Ca printr-un vis treaz eşti purtat din po­veste în poveste, de la povestitor la povesti­tor, până când te transformi din observatorul obiectiv din scaunul de spectator în martor al apărării acestor suflete rătăcite într-un tă­vălug de nevoi şi suferinţe. Procedeul acestui storytelling intim, în care monologurile te somează să le devii receptor activ, responsa­bilizează concentrarea şi, totodată, creează un ritm fluent. Atmosfera este personajul principal din spectacol alături de grupul de femei. În lumină clar-obscură colorată, prin­tre vălătucii de fum care ies din soba-simbol a fericirii de o clipă, în spaţiul sonor pe care Radu Afrim l-a conceput ca un fluid dens, în care sonorităţile ancestrale plutesc, par­că, palpabil şi acompaniază destine în plină frângere, atmosfera acestei lumi ce pare a veni de demult şi de departe pare a înainta peste spectator pas cu pas, cu răbdare, până când te simţi şi tu o fată săracă.

Dacă în dipticul de beton al Părăsii re­tro nostalgia avea accente tragi-comice, iar în poemele citadin-contemporane de la Craiova iubirea şi singurătatea se înghesu­iau în apartamente ca în atriile şi ventrico­lele unor inimi, la Iaşi fetele sărace conţin şi nostalgia, şi iubirea, şi singurătatea şi ele sunt cele în jurul cărora spaţiul parcă prinde contur. Cosmin Florea a conceput sceno­grafia împărţind scena în spaţii de joc folo­site de multe ori în scene simultane. Patul devine crucea pe care fetele îşi răstignesc repetat sufletele pentru a-şi salva trupurile. Aşa cum fetele însele par multiplicări ale aceluiaşi destin – un personaj colectiv din care se descarnează individual câte o tristeţe personală – la fel şi decorul ascunde aceeaşi extrapolare de obiecte: tablouri de diferite forme şi mărimi ale aceleiaşi imagini, multe uşi ale unor dulapuri goale care se deschid spre nicăieri, felinare în mănunchi şi două vitrine-simbol de-a dreapta şi de-a stânga, în care frigul şi îngheţul sunt ţinute ca bibe­louri de preţ şi mândrie; hotarele între care condamnatele la viaţă îşi amână moartea.

Cele mai emoţionante imagini rămân scenele de grup; song-urile cântate în canon sau îngânate într-un vaiet risipit prin scenă sau coagulat într-un singur suflet cu zece trupuri adăpostit de cadrul unei uşi. Diana Roman a compus aceste sonorităţi vocale ce par că vin de departe, dintr-un dintotdeauna pe care îl recunoaştem a fi parte din fiecare dintre noi. Moartea şi viaţa par a-şi fi schim­bat rolurile într-un rămăşag pus pe sufletele nemuritoare ale acestor femei. Cea care pie­re răpusă de boală e singura care scapă din capcana sorţii. Chiar şi unda de speranţă din final, sfârşitul în care se întrezăreşte posibila salvare a protagonistei, nu e de fapt decât o prelungire a aceleiaşi existenţe captive în universul de frig şi foame. Un necunoscut venit de nicăieri, care pare a fi eroul pe calul alb al fericirii, nu o ia călare pe Mura spre zări albastre, ci rămâne. Devine şi el parte din tabloul îngheţat. Iar Mura, care s-a dat pe sine pentru un palton şi s-a pierdut pe sine pentru un parfum, rămasă fără nicio monedă de schimb, cu urma pierdută un­deva în stuf, vede în acest străin şansa de a-şi deveni străină într-o existenţă a cărei fericire se numeşte resemnare. O, câtă bucurie!

Performanţa actoricească din Orașul cu fete sărace constă în acordarea tuturor la ace­laşi ritm interior. Monoloagele par a fi ros­tite de aceeaşi voinţă cu alte trupuri şi alte voci. Intensitatea interpretării Adei Lupu, autenticitatea şi sinceritatea din ochii scli­pitori de gânduri ai Mălinei Lazăr, savoarea din voioşia tonică tuşată de amar a Dianei Vieru şi luciditatea sfâşietoare a Puşei Darie sunt bornele care jalonează parcursul acestui suflet spart al oraşului şi împărţit tuturor. Reţii chipuri şi sonorităţile vocilor; dar mai ales ochi. Multe perechi de ochi trişti care îşi seacă şuvoiul de lacrimi într-o licărire îngheţată. Simţi cum spectacolul te priveşte pe tine direct în ochi şi îţi revendică nu doar ascultarea, ci curajul de a recunoaşte în el un adevăr încă valabil.

Orașul cu fete sărace are acel parfum de ger şi fum al urbelor nostagice din care azi au mai rămas doar colţuri de ruine. Acest spaţiu-timp dintr-o stepă se regăseşte şi în târgurile, mahalalele, uliţele, fundăturile, magherniţele şi cartierele cu renume de lu­panar; le cunoaştem, le intuim din paginile de literatură română din liceu şi încă le mai regăsim prin oraşe de provincie în care se­colul XXI nu s-a grăbit să înlocuiască totul cu sticlă şi aluminiu. A ger şi fum miroase sărăcia şi nefericirea. Iar acest spectacol de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi reuşeşte să întruchipeze vizual acest damf persistent în conştiinţa noastră culturală.

Foto: Radu Afrim

Alina Epîngeac