Am alcătuit în 2014, împreună cu câțiva colegi bucureșteni – cu toții investigând aspecte ale muzicilor românești din secolul 20 – un grup de cercetare, cu scopul de a insista pe o perioadă parcă intenționat ocolită până acum în muzicologia autohtonă. Este vorba de deceniul între 1938-1948, când evenimentele sociale și culturale se succed rapid, timidele ramificații ale modernismului muzical din anii ‘30 fiind brutal retezate după 1940. Dacă instituțiile muzicale românești (Filarmonici, Radio, Societatea Compozitorilor Români, Conservatoarele) parcurseseră pași rapizi spre modernizare și internaționalizare în anii ‘30, în următorul deceniu situația lor se schimbă dramatic, atunci când România trece prin mai multe regimuri totalitare: dictatură regală, regim de extremă dreapta, dictatură militară și, în fine, comunismul.
De aici am început cu toții să ne punem întrebări, lărgind din ce în ce mai mult timpul și mai ales spațiul cercetării. Ni s-a părut interesant de tatonat un teren al similitudinilor și diferențelor între muzici scrise sub diverse dictaturi, în variate zone ale Europei. Perioada cuprinsă între aproximativ 1930-1950 mai poate fi încă explorată, bunăoară poziționarea sa ingrată între modernismul ce luase un avânt spectaculos în prima treime a secolului XX și constituirea avangardelor muzicale după 1950. Au oare acești ani, marcați de naționalismul crescând, de dictaturile fasciste și comuniste, de rasism și de război, un profil muzical bine definit? Sau se poate vorbi doar despre pași înapoi față de inovațiile anilor ‘20, despre instrumentalizarea muzicii în scopuri politic-propagandistice, despre retragerea artiștilor proeminenți în nișe izolate?
Am formulat asemenea întrebări cu sprijinul unor alți muzicologi din Europa, invitați la un colocviu desfășurat în anul 2014 la Colegiul „Noua Europă” din București, pentru a coagula energii din vestul și estul european. Peste alți doi ani am putut relua discuțiile grație constituirii unui grup mai coerent de cercetare, pe tema muzicilor românești din vremuri tulburi, grup găzduit de Muzeul „George Enescu” din București. Aceeași instituție a sprijinit, totodată, transformarea lucrărilor prezentate la colocviul din 2014 într-un volum care propunea puncte de vedere inedite, precum și opinii formulate seducător despre o temă care pare a avea un mare potențial. Departe de a o epuiza, autorii o modelează privind-o din unghiuri diferite, cu privirea ațintită asupra unor pasionante studii de caz (Music in Dark Times. Europe East and West, 1930–1950, București, Editura UNMB, 2016). Pentru noi, muzicologii români educați în timpul perioadei comuniste, obișnuiți să nu amestece analiza muzicală a unei compoziții cu plasarea acesteia în context, schimbarea de optică a fost necesară în perioada de după 1990, însă dificilă. Dacă istoriografia românească, inclusiv cea muzicală, a fost profund pervertită de comunism și de ideologia naționalistă, se putea găsi un refugiu (iluzoriu) în analiza structuralistă, în disecarea mecanismelor partiturilor românești contemporane. Până și acolo, inevitabil, se pot descoperi clișee înrădăcinate profund, precum „tensiunea între național și universal”, „transfigurarea” sursei folclorice în compoziția de avangardă ș.a. Abia anii ’90 și deschiderea granițelor înspre restul lumii au provocat reflecția asupra necesității redescoperirii și reformulării istoriilor muzicale românești. Acestea au apărut în 2020 (am vorbit despre ele – Noi istorii ale muzicilor românești – într-un număr trecut din „Timpul”).
Este evident faptul că, în timpurile tulburi din Europa interbelică și postbelică a veacului trecut (dar unde sunt oare de găsit perioadele luminoase?), naționalismul este manipulat ideologic și își pune o puternică amprentă asupra artei. Pentru a-i înțelege originile, semnificațiile diverse, privim înapoi pe firul istoriei muzicii, la stilurile muzicale naționale și la legătura lor cu conjunctura ideologică. În încercările recente de definire a naționalismului muzical, care încearcă să-i explice înfățișările trecute, cu accentul pus pe secolul XX, predomină cuvinte cheie precum identitate, tradiție, autenticitate, etnicitate, rasă (vezi David Beard, Kenneth Gloag, „Nationalism”, în Musicology – The Key Concepts, London and New York, Routledge, 2005, p. 118).
În primul rând , sunt identificate acele eforturi de a constitui un stil național, de a crea modele ale tradițiilor individuale naționale. S-a discutat mereu despre trăsăturile muzicale locale, regionale, naționale, însă nu în conținutul lor propriu-zis descoperim naționalismul, ci în atitudinea acelora care le manipulează cu un anume scop ideologic (așa cum observă Richard Taruskin într-un excelent articol despre naționalismul muzical din enciclopedia Grove). Iar dacă punctul de pornire rămâne națiunea, aceasta se dovedește a fi o entitate în schimbare, uneori volatilă, și nu una politică (așa cum e statul), dat fiind că se construiește pe negocieri între comunități și autodescrierea lor lingvistică, etnică, religioasă, culturală, istorică. Națiunea nu se delimitează doar conform unor granițe geografice, ci rezultă din medierea între situația politică și termenii în care se autodefinește o comunitate, conform religiei, etnicității, rasei, limbajului sau culturii, unde fiecare act de incluziune e totodată unul de excludere.
(Va urma)
Foto: Radu Afrim
