Încă de când traduc În căutarea timpului pierdut, din august 2019, mi-am fixat un principiu de lucru și am avut grijă să nu trec niciodată granițele lui: anume, să dau o traducere nouă a întregii cărți (am predat deja primele trei volume), să nu mă ghidez după traducerile vechi. Bineînțeles că respect munca celor dinaintea mea, dar sunt convins că fiecare dintre noi trebuie să ne facem treaba independent, nu să creăm ceea ce s-ar putea numi – la limită – corecturi ale traducerilor precedente, ajustări, reinterpretări pe cât de parțiale, pe atât de inutile. Ar trebui să adaug aici că folosesc totuși o oglindă pentru traducere, dar am ales varianta engleză de la Modern Library of America, ediția 2013, traducerea originală a lui C. K. Moncrieff revizuită de Terence Kilmartin și D. J. Enright. Varianta originală de lucru e ediția Gallimard 1988, Bibliothéque de la Pléiade, coordonată de Jean-Yves Tadié.
Sigur însă că, din când în când, arunc un ochi curios peste versiunile Mavrodin și Cioculescu. Sunt curios peste măsură cu privire la diferențele de interpretare acolo unde simt că există dificultăți, deci e destul de natural să deschid cărțile și să arunc o privire. De multe ori zâmbesc, știu de-o viață că diferențele pot fi enorme, nu pot fi surprins de nimic, și totuși zâmbesc. Traducerea, această regină a științei interpretării, îmi rezervă întotdeauna surprize. Nici plăcute, nici neplăcute. Surprize de aproape filolog pus în fața diferențelor aproape insurmontabile de gândire. Pentru că, la urma urmelor, ce rost ar avea o nouă traducere dacă aceste diferențe nu ar exista, nu ar fi cât se poate de vizibile, nu ar deschide un întreg câmp al unei posibile analize textuale? Ce rost ar avea toată munca și cheltuiala și risipa, dacă rezultatul ar fi același, cu diferențe abia notabile? Niciunul, voi răspunde. Niciun rost.
Dar destul cu teoriile, traducerea e o știință practică. Ne vom opri astăzi asupra unui fragment de text din volumul al III-lea, Le Côté de Guermantes (În partea dinspre Guermantes, așadar). E nevoie de câteva clarificări. Stilul Proustian nu e uniform, e cât se poate de divers. Maestru al descrierii și digresiunii, prozatorul nostru reușește și inegalabile pagini de dialog. Dar mai reușește un lucru: face o diferență foarte clară între modul de a vorbi al diverselor clase sociale. Etalonul Françoise se aplică întregii clase de jos, servitoarea familiei narautorului nefiind singură în enormul material al romanului. E o diferență clară între modul de a vorbi al Françoisei și cel al stăpânilor ei, iar mușcătoarei ironii proustiene nu îi scapă asta. Sigur că cei din clasa de jos sunt mai puțin educați decât nobilii sau burghezii, nu despre asta e vorba aici, nu vorbim despre evidențe, dar mai interesant mi se pare faptul că Proust alege să evidențieze acest lucru și în scris. Să citim câteva fraze din pasaj:
« Cher ami et cousin,
« J’espère que la santé va toujours bien et qu’il en est de même pour toute la petite famille particulièrement pour mon jeune filleul Joseph dont je n’ai pas encore le plaisir de connaître mais dont je préfère à vous tous comme étant mon filleul, ces reliques du cœur ont aussi leur poussière, sur leurs restes sacrés ne portons pas les mains. D’ailleurs cher ami et cousin qui te dit que demain toi et ta chère femme ma cousine Marie, vous ne serez pas précipités tous deux jusqu’au fond de la mer, comme le matelot attaché en aut du grand mât, car cette vie n’est qu’une vallée obscure. Cher ami il faut te dire que ma principale occupation, de ton étonnement j’en suis certain, est maintenant la poésie que j’aime avec délices, car il faut bien passé le temps. (…) « Périgot (Joseph). »
În ediția Cioculescu (Leda Clasic, 2008, pp. 559.560) găsim:
Scumpul meu prieten și văr,
Nădăjduiesc că o duci bine cu sănătatea și că același lucru se întâmplă și cu mica ta familie, mai ales cu micul meu fin Joseph pe care n-am încă plăcerea să-l cunosc, dar pe care-l prefer vouă tuturor, fiind finul meu, aceste relicve ale inimii au și ele colbul lor și nu e bine să ne atingem de rămășițele lor sfinte. De altminteri, scumpe prieten și văr, cine îți spune că mâine tu și scumpa ta soție, vara mea Maria, nu veți fi aruncați amândoi până în fundul mării, ca marinarul legat în vârful catargului înalt, căci viața aceasta nu e decât o vale întunecoasă. Scumpe prieten, trebuie să-ți spun că ocupația mea de căpetenie, de uimirea ta sunt sigur, este acum poezia care-mi place la desfătare, căci trebuie doar să-ți treacă timpul.
În ediția Mavrodin, (Art, 2013, p. 554), citim:
Dragă prietene și vere,
Nădăjduiesc că o duceți bine cu sănătatea, tu și întreaga familie, și mai ales tânărul meu fin pe care încă nu am plăcerea să îl cunosc, dar pe care îl prefer vouă tuturor ca fiind singurul meu fin, aceste rămășițe ale inimii își au praful lor, să nu atingem sacrele relicve. De altfel, dragă prietene și vere, cine spune că mâine tu și cu preaiubita ta nevastă verișoara mea Marie, nu veți fi azvârliți amândoi în adâncul mării precum matelotul legat sus pe marele catarg, căci astă viață nu-i decât o vale întunecată. Dragă prietene trebuie să-ți spun că principala mea ocupație sunt sigur că te miră asta, este acum poezia pe care o iubesc mai presus de orice, căci trebuie să-ți treci timpul cu ceva.
În traducerea mea, din manuscrisul predat:
Dragă prietene și vărule,
Sper că scrisoarea mea te găsește sănătos și la fel e toată tânăra ta familie mai ales finul meu Joseph pe care încă n-am avut plăcerea să-l cunosc dar pe care vi-l prefer tuturor ca fiind finul meu, căci aceste relicve ale inimii își au și ele pulberea lor, să nu atingem sacrele lor rămășițe (Alfred de Musset, „Noaptea de octombrie”, v. 208-209). De altfel dragă prietene și vărule cine-ți spune că mâine tu și iubita-ți soție Marie, nu vă veți prăbuși amândoi până-n fundul mării ca matelotul din vârfu’ catargului, că viața asta nu e nimic dăcât o-ntunecată vale. Dragă prietene tre’ să-ți spun că spre uimirea ta sunt precis principala mea ocupație e acum poezia pe care-o iubesc de nu mai pot, că trebuie să ne bucurăm de timpul care ne-a fost dat.
O subliniere specială merită aici cuvântul „aut”, din care evident lipsește litera h, avem deci o literă mâncată în timpul redactării. De asemenea, plasarea ciudată a virgulelor în textul original nu e întâmplătoare și ar trebui respectată pe de-a-ntregul, cezurile stranii fiind în acest caz mărci stilistice.
Pe scurt, în traducerea la care lucrez am încercat să nu transform textul într-unul literar, ci să-l redau printr-un efect de transformare stilistică (în măsura în care așa ceva e posibil între două limbi, firește). Poate că despre asta e vorba în procesul de traducere, despre o transformare de ordin matematic, cum bine formula un gânditor francez în secolul trecut. Ar trebui – rămâne întotdeauna dezideratul suprem – să găsim formula prin care să transformăm ceea ce citim în original în ceea ce citim în traducere astfel încât sensurile să nu se schimbe. Pentru fiecare element tradus ar trebui să avem un element corespondent, păstrând întotdeauna intenția din textul sursă. Ușor de zis, greu de făcut. Mai ales când e vorba de un ironic ca Proust, care se străduiește aproape în fiecare paragraf să pună în text zeci de sensuri și să le lege între ele în cele mai ciudate moduri cu putință.
Și, pentru că avem aici un soi de jurnal mai ocolit, poate nu ar strica să spun că traducerea operează întocmai ca scrierea unei proze. În scrierea unei proze există întotdeauna un nivel intermediar al scriiturii, vocea internă care dă subtonul, cea care transformă gândul, tonalitatea din minte în cuvintele care se aștern în fața ochilor noștri. Aș îndrăzni să spun că la fel se întâmplă și în traducere, doar că aici avem două voci intermediare: una care citește textul în limba străină și una care, înainte de scrierea propriu-zisă, psalmodiază ritmul și intensitatea traducerii respective. Știu că va suna ciudat, dar, ca și scrierea propriu-zisă, nici traducerea nu e un proces pe deplin conștient, pe deplin explicabil. Scriem o traducere în măsura în care reușim să auzim în limba țintă anumite inflexiuni, anumite sunete care țin de subtonul general al textului. Sigur că există apoi instanța care nivelează, care stilizează, care ordonează sintactic și morfologic, dar traducerea, ca și scriitura de prim ordin, e mai întâi și în principal sunet, stil, abia mai apoi conținut.
Ilustrație realizată de Sorin Ilfoveanu.
