Personalitatea și caracterul feminin au fost dintotdeauna unele dintre cele mai mari enigme ale lumii, iar asta se poate vedea, fără doar și poate, în dorința scriitorilor de a da tipologia care să o arate pe EA cât mai adevărată, cât mai reală! Avem, așadar, în istoria literaturii Anne Karenine care sunt în stare să-și jertfească familia și însăși viața pentru un ceas de iubire, Emme Bovary care nu suportă realitatea pentru că nu seamănă cu propriile iluzii, Nastasii Filipovne care inspiră mari iubiri și mari sacrificii și Lolite care ne farmecă prin tinerețea și sexualitatea lor exacerbată. În Alfabetul doamnelor. De la doamna B. la doamna T. (Editura Humanitas, 2021, Ediție revizuită și readăugită), Ioana Pârvulescu ne introduce într-o călătorie temporală prin mintea scriitorului român și în modul cum a construit personajele feminine, începând cu doamna B. a Belle Epoque-ului și sfârșind cu personajul camilpetrescian.
Se poate afirma fără mari riscuri că alfabetul personajului feminin din proza românească începe, în 1840, cu litera B., care e numele eroinei lui Costache Negruzzi din nuvela O alergare de cai
Așa cum am spus-o și în titlu, e o artă să construiești Femeia, căci toți scriitorii nu au urmărit să creeze un personaj banal și efemer, ci pe EA, pe cea care merită să fie iubită și admirată, pentru care merită să te duelezi. Femeia secolului al XIX-lea este imaginea cea mai pură și cea mai diafană din istoria omenirii. Pierdută în miile de dessous-uri și de corsete, cu chipul cel mai puțin atins de machiaj, lăsând grația și manierele să vorbească despre ea, aceasta se împarte în trei categorii distincte: „fata de măritat (14-20 de ani), fără de care nu se poate, apoi nevasta sau mama (20-40 de ani), cu rol secundar, de auxiliar al fetei, și, în fine, vârsta venerabilă de 40-50 de ani (bunica), vârstă care abstractizează eroina reducând-o îndeobște la o simplă voce a experienței, a înțelepciunii, a amărăciunii, a împăcării cu legile existenței.” (p. 42). Un semn că în portretul feminin creat de bărbați prejudecata și-a făcut locul.
În fond, întreg studiul, de la început până la sfârșit, este o demonstrație a prejudecății care influențează și conturează personajul feminin. Ioana Pârvulescu nu se sfiește să arate că Femeia, până să fie creată și de mâna Hortensiei Papadat-Bengescu, a fost o proiecție a ideilor masculine. Așadar, la începuturile sale, personajul feminin satisfăcea idealurile unor bărbați care își doreau tinere proaspete și frumoase. Mai mult decât atât, ei știau că cele care au mai mult timp de citit beletristică sunt tot femeile, de aceea, portretele feminine trebuiau să constituie niște exemple demne de urmat: „Ea practică lectura de identificare. Dar o identificare extrem de selectivă: indiferent de aspectul și de vârsta ei, se recunoaște în eroina tânără și frumoasă. Indiferent de limitele ei sufletești, se recunoaște în personajul pozitiv. Indiferent de direcția vieții ei, și-o proiectează în finalul fericit. Indiferent cât de banal de liniștită îi e existența, plânge la dramele și nefericirea eroinei ca și cum ar fi ale ei. Nu e greu de dedus că succes la cititoarea obișnuită nu pot avea decât prozele cu eroine tinere, frumoase, bune și care, după o serie de necazuri, cad în brațele bărbatului iubit, devenit soț.” (p. 23) De ce este deosebită doamna B., personajul feminin „zero” al literaturii române moderne? Pentru că iese din clișeu și împiedică lectura de identificare. Doamna B. nu e nicio tânără fată pe cale de-a se mărita și nicio femeie de 20 de ani deja nevastă. Ea e o tânără frumoasă, liberă și inteligentă, care va sfârși banal, singură, alături de câinii și de pisicile sale după ce va fi trăit un amor pasional și efemer cu un ofițer din armata rusă. Așa cum o arată și Ioana Pârvulescu, personajul are alură modernă prin atitudine și destin, simțim că în ea stă sămânța doamnei T. sau a oricărui personaj feminin actual: „Dacă nuvelistul Negruzzi este contemporanul nostru, este cu siguranță aici, în această poveste cu mai multe niveluri. Nuvela ar fi putut fi scrisă, cu mici modificări de decor și de costume, și în 1933 (anul când apare Patul lui Procust, n. r.), și în 1998, și în primele decenii ale secolului XXI.” (p. 25)
Abordarea tipologiilor feminine fascinează și oferă o nouă perspectivă asupra interpretării lor. Așadar, aflăm în capitolul despre Nimfeta Niceta că Mihail Kogălniceanu ar fi avut posibilitatea să creeze o nouă Lolită, deși al lui e cu mult departe de erotismul eroinei lui Nabokov, Niceta eșuând prin platitudine. Chiar și în Adela zace o coastă de nimfetă, mai ales în scena în care aceasta împarte mărul cu Emil Codrescu, pe care Ioana Pârvulescu o vede ca pe o imagine cu puternică încărcătură erotică: „Adesea, ca să împartă cu mine cauza fericirii ei, când cronțăia pe genunchii mei un măr, de obicei crud, păstra un rest, sculptat cu dinții ei mici, […] și cu mâna ei de păpușă mică mi-l împingea în gură”. Este o anticipație a sărutului și o aluzie la fructul oprit. (…) Un laitmotiv până la urmă: urmașele Evei, marea ispititoare.” (pp. 69-70). Despre Cătălina descoperim că este și ea o fată cu zburători, la fel ca Florica lui Heliade-Rădulescu, iar Ela este, mai degrabă, femeia perioadei anilor nebuni decât a anului 1916, soția lui Gheorghidiu fiind o flapper înainte de vreme. Dar până la momentul emancipării sale, personajul feminin va sta departe de rochia scurtă, de părul tuns – cunoscut fiind faptul că fecioarele aveau părul lung, până la glezne – și, în special, de machiaj. Duducile de secol XIX, adevărate vânzătoare de plăceri, se distingeau de femeile serioase prin fața pictată, lucru despre care Ioana Pârvulescu ne spune că era de-a dreptul scandalos în viziunea scriitorului român: „Semnul distinctiv al personajului feminin negativ (și corupător) este, în secolul XIX, felul în care se fardează. Chera Duduca este maestră în arta măștii, pe care ființele oneste din lumea ei literară o evită. S-o urmărim: „În toate nopțile, după ce expedia pe amândoi adoratorii ei, se ungea pe obraz cu alifie vânătă; dimineața se ștergea cu albuș de ou, se aburea cu cărămizi încălzite în foc și stropite cu apă de salcâm, apoi se spăla cu apă de pelin. Aceasta le făcea ca să se întindă pielea obrazului și să dispară zbârciturile [personajul are în jur de 20 de ani – n. m.]; apoi se ștergea cu un burete muiat cu apă de castraveți, ca să scoață petele, și se spoia cu dres ca să dea pieliței o culoare mai albă. După toate aceste operațiuni care n-aveau alt scop decât a albi, a întinde și a întineri pielița obrazului, veneau: rumeneala cea mincinoasă cu care își colora obrajii și buzele, gogoșile de ristic arse, cu care își înnegrea sprâncenele, și plasturele cele negre cu care își făcea murse sau benghiuri falșe.” (pp. 88-89). Pe scurt, aflăm că în viziunea bărbatului din Belle Epoque machiajul era semnul distinctiv al curtezanei care trebuia să-și ascundă oboseala cauzată de plăcerile trupești constante.
Apropiindu-ne de interbelic, femeia începe să se schimbe și capătă forme și atitudini neobișnuite pentru suratele ei de dinainte. Apare tipologia Otiliei Mărculescu care devine cea de-a treia femeie, nici mamă, nici curtezană, despre care nu știm niciodată pe cine iubește, ci doar că e râvnită și de Felix, și de Pascalopol. Atunci când se oferă celor doi – primului trupește, celuilalt „marital” -, Otilia nu o face din plăcere ori iubire, ci din milostenie, pentru că se îndură să le ofere amândurora ce-și doresc. Însă nici ea, nici agera Vitoria Lipan și nici vrăjitoarele lui Caragiale nu vor schimba viziunea asupra personajului feminin cum a făcut-o Pâlnia lui Urmuz. Obișnuite să se regăsească în toate eroinele, cititoarele aici vor avea o surpriză, căci femeia urmuziană e departe de ce își imaginau ele. Așa cum o spune și Ioana Pârvulescu, Pâlnia e antifemeia. Urmuz păstrează esența femeii și o materializează în obiecte sau animale, creând patru tipologii: devotata și moderna (soția lui Stamate), menajera (mătura din Algazy & Grumer), geloasa (bătrâna nevastă a călătorului din Plecarea în străinătate) și găina.
În final, doamna T. a lui Camil Petrescu ne aduce în fața personajului feminin modern complet pentru că nu respectă niciun tipar anterior. Dacă înainte toți scriitorii voiau să construiască un ideal, Camil Petrescu ne aduce în fața unui fapt nemaiîntâlnit: frumusețea unei femei este un lucru subiectiv, care ține până la urmă de gustul fiecăruia. Așadar, doamna T. e frumoasă în funcție de cine e privită: „La Camil Petrescu lucrurile sunt răsturnate. Chiar și în cazul când sentimentele sunt riguros aceleași, frumusețea portretului se modifică. Există nenumărate elemente care transformă chipul (trupul) unei femei: ochiul care o privește, în primul rând – și asta e marea lecție a lui Camil Petrescu –, sentimentele ei pentru cel care o privește, bucuria interioară sau supărarea, atingerea veșmintelor (…) Noutatea portretului feminin din Patul lui Procust este faptul că fuge tot timpul, scapă descrierii, alunecă și se transformă încontinuu.” (p. 216).
Alfabetul doamnelor. De la doamna B. la doamna T. reprezintă mai mult decât o carte de critică și istorie literară. În această operă, Ioana Pârvulescu ne arată și istoria unei mentalități, prejudecățile care au stat la baza modului în care a fost percepută femeia, lucru care s-a văzut cel mai bine în creațiile literare ale scriitorilor.
