Că oamenii nu spun întotdeauna ceea ce gândesc, nu constituie o noutate, dar ne-am obișnuit atât de mult cu meteahna asta, încât nici nu o mai sesizăm. Însă ce se întâmplă când în timpul unei crize dintre doi oameni, cândva îndrăgostiți, apare acest lucru? Mai poate fi cuplul salvat de la ruptura inevitabilă?
Piesa Mă tot duc… (adaptare liberă după Marc Dore, William Shakespeare și alții) este despre diferența dintre aparență și esență: ce ai vrea să spui, dar nu o faci! Într-o oră și jumătate, publicul observă un cuplu – jucat excepțional de Oana Pellea și Mihai Gruia Sandu – care se ceartă. Care este însă farmecul acestei piese? Faptul că nu criza este importantă de urmărit, accentul nefiind pus pe prezentul conflictului, ci pe joaca celor doi, realizată într-un spațiu intermediar, care suspendă și izolează, din curgerea timpului, momentul fatidic.
Construită ca o comedie, acțiunea e un tablou în ramă, despărțirea fiind background-ul pe care se desfășoară clovneria celor doi îndrăgostiți, acel am plecat pe care amândoi îl tot amână. În fond, într-o oră și jumătate observăm minutul de dinaintea adio-ului fatal!
Decorul frapează prin simplitate și minimalism. Scena este cufundată într-un negru profund, ce creează senzația de spațiu infinit, iar reflectoarele sunt actanții principali care îi urmează ca niște umbre pe cei doi protagoniști. Când Jolido (Mihai Gruia Sandu) anunță că pleacă și nu se mai întoarce, apare aici laitmotivul spectacolului, dialogul care se va repeta de patru ori, în final fiind decisiv: „El: Vreau să plec…/ Ea: Dacă vrei să pleci, pleacă!/ El: Adică vrei să plec?/ Ea: Nu. Dacă vrei să rămâi, rămâi./ El: Adică vrei să rămân?/ Ea: Nu… Poți să pleci, dar poți să și rămâi. Eu vreau să te hotărăști!” Spuse pe ton glumeț, induse de nasul roșu de clovn – important element de recuzită, cu rol de simbol, ce face diferența dintre cele două cadre –, schimbul de replici pare o glumă, la care toată sala râde cu gura până la urechi, nerealizând, în fond, tragedia ascunsă sub umor.
Costumele sunt și ele banale: Tutuca (Oana Pellea) e îmbrăcată de stradă, într-o rochie neagră, simplă și are mereu o geantă care îi atârnă haotic de gât, Jolido (Mihai Gruia Sandu) poartă un frac ce pare ușor uzat, semn al călătoriei spre ACOLO, loc mitic, unde personajul speră să înceapă ceva nou.
Tergiversarea minutului de despărțire este savuros. Ambele personaje își imaginează viața ACOLO, locul unde nu vor mai fi împreună, ce meserii vor avea, cum va fi noua casă și pe cine vor avea alături. Momentul în care Tutuca realizează că Jolido al ei ar putea fi actor reprezintă, totodată, și omagiul pe care piesa de teatru îl aduce artei dramatice. Legătura strânsă a interpretului cu publicul, posibilitatea de a intra în pielea diferitelor personaje, scena care e locul magic unde se petrece transformarea, toate acestea o impresionează până la lacrimi, monologul ei devenind o metacritică a teatrului! Scena în care Tutuca e regizor și Jolido novicele în arta dramatică e punctul culminant al comediei: Shakespeare este întors pe toate părțile, modificat și improvizat în mii de feluri, căci ea nu e mulțumită de nicio interpretare, iar el se vede nevoit să schimbe tot. O metaforă, desigur, și a modului cum se comportă aceștia în cuplu!
Însă, la finalul acestor reverii, vine mereu întrebarea: pot să vin și eu cu tine? Refuzul vehement al lui Jolido amuză publicul, dar în momentul în care ea își scoate nasul de clovn și plânge e declicul care spune acestuia că joaca e o iluzie!
Spre sfârșit, cadrul real, fără măști, începe să rupă din ce în ce mai des planul jocului: personajele devin mai des ele însele și inserează în dialog și momente de monolog dramatic. Tutuca, ajunsă ACOLO, mărturisește publicului suferința ei și singurătatea apăsătoare, în lumina reflectorului puternic. Cufundat în întuneric, Jolido nu aude strigătul ei. După acest episod, se reia jocul adio-ului, însă de data asta, când ea rostește „Pleacă!”, nasurile cad și țipătul ei cufundă sala într-un întuneric apăsător, semn că joaca s-a terminat și destinul cuplului a fost decis: totul s-a încheiat!
Spectacolul-experiment Mă tot duc… este, într-adevăr, unul care îți taie respirația. Jucat timp de 26 de ani pe scena Teatrului Mic, putem înțelege perenitatea sa: atât actorii, a căror joc este autentic, natural, chiar și în momentele când vocea de clovn – acută, nazală și subțire – ar putea deveni agasantă, cât și povestea se află într-o relație de simbioză care nu se rupe nici măcar un minut. Mă tot duc… rămâne acel tip de piesă de teatru care are o putere rară asupra publicului: distruge trecerea timpului!
