Un rege stăpânea prea bine arta vorbirii. Încât nu sesiza că trecuse de la ficțiunea boantă la născocirea tăioasă: prin care acum își elimina preopinenții; și își deprindea supușii să nu mai dialogheze, ci să-și țipe unul altuia minciunile. Cuvinte găunoase iradiau certitudini încrucișate; până când regatul mistificărilor își pierdea substanța, putrefiată gradual, într-un haos autoritar. Șubrezite de atâtea neadevăruri, lucrurile cele mai banale dispăreau unul câte unul; și chiar regele devenea tot mai translucid și mai lipsit de consistență fizică. Oprindu-se la oglindă, zărea, prin obraji, zidul din spatele său. Mare spaimă. Nu se putea vindeca decât răspunzând la întrebarea Zmeului: „când mă strigi, eu nu mai sunt”. Să fie oare deajuns? (Rosa Montero, Povestea regelui străveziu).
Oglinda este ventrilocul gândurilor inactive încă. Și, totodată, un egoscop: nu ne vedem din exterior, ne privește ea din interior. Este sinele un rege al oglinzilor sau oglinda este rugina de pe toate încrengăturile lui eu însumi? Curmând dialogul cu celălaltul din oglindă, eul primar se plimbă printre suspiciunile alambicate; este acel ego de care ne pierdusem și acum, iată, îl redeschidem, făcându-l contemporan cu ceea ce am devenit între timp. Iată ce ne spune o voce a Cenaclului de Luni: „Zgomotul mă fascinează, mă obsedează. Câteodată mă sperie. În orice caz, sunt absolut sigur că vine din oglindă. Există cineva în interiorul ei care dorește să-mi comunice ceva. Iată dovada: pocnesc din degete, aștept puțin și, după câteva zeci de secunde, el repetă, aproape identic, sunetul produs de degetele mele. Bat din palme și el bate, la rândul lui, din palme […]. El captează sunetele vieții mele cu o energie din ce în ce mai mare. E ca o gaură neagră care îmi aspiră încetul cu încetul identitatea. […] Ei bine, ceea ce încerca el să-mi trimită înapoi, ca pe o minge de ping-pong, erau propriile mele bătăi de inimă. […] Îi spun «eu sunt» și el repetă «eu sunt». […] Astăzi a înțeles logica limbajului articulat și mi-a strigat: «Ajutor!» Sunt la capătul puterilor. Povestea asta durează de șase luni și am impresia uneori că alunec într-o lume paralelă pe cale să mă transform pe mine în oglindă” (Matei Vișniec, Omul cu oglinda). Aspirația personajului de a deveni el însuși o instanță de reflectare ar însemna două lucruri: fie vrea să trăiască în aceeași țară cu făcătorul de zgomote, fie vrea să-l anihileze, limitându-se la administrarea egoului unificat. E ca și cum ar spune da cu semnul exclamării și încă un da cu semnul întrebării. Oglinda este indigoul sonorizărilor prin care omul se auto-validează. Dar oglinda nu-l înregistrează „în direct”. Existența pe care o copiază ea nu este un stop-cadru al vieții personajului, ci doar ecoul acesteia: oglinda stenografiază vorbele prin care omul și obiectul nu discută, se tatonează.
Ne-am obișnuit cu paralela dintre teritoriul narativizat al poveștilor și acela modular al oglinzilor: la fel ca în basme, distanța nu este o categorie a realului, ci un ingredient magic, ajustabil la infinit. Privirea oglinzii se așterne peste întreaga încăpere și ochiul ei nu ne dă pace. Se uită la noi din orice obiect pe care îl reflectă. Iar lucrurile nu au niciodată dimensiuni constante. Se reconfigurează reciproc, în funcție de curiozitatea celui ce vizitează oglinda. Până ce oglinda simte că musafirul nu mai pleacă de acolo. Și ia măsuri. Intrusul se scufundă necontenit în multiplicările de sine, fascinat de ieșirea lui în afara cadrelor concretului. De unde ideea de oglindă-portret, ce ne studiază și ne dă de gol, ne divulgă și ne învinuiește. Dacă preluăm toate chipurile perindate cândva printr-o oglindă, s-ar putea să nu-l mai reținem chiar pe al nostru; pentru că ar cântări deja extrem de greu, încărcat fiind cu edemele altora. Ne repetăm, etern, unii pe alții. Și când nu acceptăm ceea ce ne arată oglinda, zgârcenia reprezentărilor de sine nu vine dintr-o cenzură auditivă, ci dintr-una atitudinală: ne îngropăm fața în mâini. Prospecție gestuală featuring auto-eradicare vizuală. În oglindă te simți în plus față de tine însuți. Ea rupe șiragul amintirilor cu care îi ieșim în față, furându-ne, totodată, și iluzia că am ști de unde venim. Ne rătăcește printre recurențe înrăite: toate compun un prezent fără vârstă, unul dintotdeauna. Și ne supun astfel unui trecut-premoniție; unui trecut eventual, ce ne împinge către o versiune anterioară, dar neașteptată a eului: „oglinzi nesătule de veșnică schimbare?” (Ezra Pound, Opere, I, Poezii, 1908-1920).
Chipul nu se încheie în bărbie. Oglinda este aceea care îi pune un capăt, strângându-l între ramele sale. Ți-a citit răsuflarea, ți-a învățat ezitările. Știe ce adevăr ai vrea să-ți intre în ochi fără să-ți înăbușe pleoapele. Mai ales că te-ai înstrăinat de antecedentele tale speculare. Și cele rămase din înfățișarea de altădată îți vin acum de primprejur. Oglinda e o lentilă încercănată cu suspiciuni. Căci nu e partizana văzului unanim. Se teme. Că recăpătându-ți văzutul nereflectat, lumea palpabilă, temporar abandonată, o să-și reașeze imaginile în tine. De unde și litigiul periodic cu toate clonele stărilor de spirit. Îndepărtându-te de ele, înfometezi oglinda. Nu-i lași nici un profil de mestecat.
Chipurile noastre de acum nu prea răsar din ciocnirea privirii unuia cu văzul celuilalt. Oglinda își vede de treabă. Ea încurajează „supravegherile” reciproce, întâlnirile mediate și existențele secunde, fără consistență; ca și cum oamenii ar trăi, cu precădere, în registrul specular, umbrind, în trecere, dimensiunea empirică a vieții. Nu se întâlnesc sincer cu ei înșiși. Se întrevăd din coada ochiului: „Îmi zăresc/ jumătate de față în oglinda/ de pe ușa dulapului…/ Iar în spatele meu demoni mărunți,/ șobolani subiți ai singurătății,/ chicotesc și scot limba la mine/ convinși că nimeni nu-i vede” (Dinu Flămând, Stive de tăcere). Se cer unele remedii. E vremea oglinzilor pur și simplu negre din literatură: le contemplăm ca să ne odihnim dioptriile, până când ilizibilul din ele devine albastru. (Truman Capote, Muzică pentru cameleoni). Ne consolăm cu o firavă prezumție: o slăbiciune cunoscută numai nouă, dar nemărturisită decât oglinzii, aproape că nu există. Cel mai greu este, totuși, s-o ferim de propria memorie. Și o cedăm, din acest motiv, adiacențelor din oglindă, celălalților amenajați de ea.
Oglindă tapițată cu angoase: luciul ei se umple cu chipuri coșcovite și figuri creponate; și cu acele colțuri de gură ce trag zâmbetul în jos. E vorba de identitatea pe care ți-o alcătuiești din portrete, dar nu știi pe care să-l iubești ca să decizi cine ești. Îți acoperi oglinda cu suspiciuni, dar tot degeaba. Te uiți într-însa îndelung, fără să știi de când durează privirea asta. Ce geamăn scoți din apele ei? Te așezi în fața oglinzii ca să simulezi că n-ai niciun amestec în felul în care arăți. E ca și cum ai ține locul unui semen ale cărui trăsături le-ai vrea pentru tine. Și speri că oglinda ți le-a pus deoparte; șterpelindu-le îndemânatic la o ultimă scrutare a celui invidiat. Slabe speranțe. Ne oprim la oglindă, dar abia dacă ne zărim într-însa. Ne uităm în gol, căci privirea ne fuge din ochi. Te cauți și nu te afli, pândind, neobosit, un unghi nepăzit, unde oglinda coboară garda.
Oglinda nu știe ce concluzie să-ți dea. N-are răbdare cu ceea ce-i oferi. Și nu dispune de o imagine pret à porter, în care să te simți din start acasă, dintotdeauna acolo. Nu-ți rezervă nici un chip în care să te întorci și să-ți vii în fire. În oglindă nu te redobândești deloc, ea aruncându-ți în brațe mereu un alt siamez. Asta-i oglinda, o împăciuire a contrastelor care ne escrochează cu tandrețe; e o amăgire ce izbucnește, răzbate ori fuge din privitorul ei. Oglinda stârnește Dublul, dar curtează Umbra (C.G. Jung). Și ne predă adevărului secund, înflorit din multele conotații ale vizualului. Astfel, o să luăm pe umeri o stimă de sine, dar nu una oricare, ci aceea ricoșată din elasticitatea reflectărilor.
E clar că oglinda n-o să ne împlinească rugămințile la nesfârșit. Mai ales că a oglindi nu mai e totuna cu a păsui. Oglinda agață și ultima suflare. Apoi, la prilej funerar, e acoperită: formal concediată, simbolic anulată. Agentul vizibilității maxime nu mai capturează nici un suflet. Și nu stânjenește marea trecere. Ochi închiși, oglindă oarbă: nimeni nu ne mai reține aici, toate ne întregesc acolo. Dispariția unor apropiați ne rupe însă continuitatea cu noi înșine. Dintr-odată, nu ne mai obsedează prezența noastră în oglindă, ne macină absența altora din ea. Debusolați și masochiști, o revendicăm pentru noi: ca să ne ducem lipsa, ca să tânjim după ceea ce eram odinioară. Dar nu căpătăm decât izgonirea într-un Sine rigid, reiterat la infinit; într-un iad al multiplicărilor fade: „moartea mea […]/ cameră cu ferestre de oglinzi” (Ion Stratan, Ieșirea din apă). Decesul celuilalt ne alungă din propriul dublet, făcându-ne țăndări coerențele biografice. Un trecut încăpător se îngustează drastic. Și ne simțim fără niciun precedent existențial, noi venind în actualitate dintr-un nicăieri temporal. Senzația de gol ne împuținează, sleindu-ne privirile interioare. Apoi strivește relieful oglindirilor, înecându-ne într-o solitudine plată.
Foto: Ion Cucu
