Începând cu nr. 4, iunie 2021, revista Timpul, prin Gabriela Vieru și Silviu Romaniuc, vă propune un dosar de poezie alcătuit din textele unor tinere/i poete și poeți nedebutate/i. Aflându-se la confluența dintre interior și exterior, dintre dark side și light side, cu inserții intimiste cosmetizate gingaș sau (pseudo)psihotic, mizându-se din ce în ce mai mult pe „forța cumințeniei” și pe ritmul dictat nu doar de forma fragmentată și rimată a textului, ci și de o energie emergentă acesteia, lirica (foarte) tânără generează forme fresh binevenite.
Maria Miruna Solomon (n. 2003, Bacău) este elevă a Colegiului Național „Vasile Alecsandri” din Bacău. A publicat poeme în reviste (Poesis Internațional, Echinox, Apostrof) și online (blogul DLITE, Poetic Stand). A participat la workshopul de poezie Super în 2018 și a citit la Institutul Blecher.
haibun 24
Când nu muncea, vindea prostioare pe internet, copii ieftine ale lănțișorului-linguriță, cu care aspira și ea ce praf prindea. În zilele de marți, cosplay Laura Palmer. Vineri cleptomană, și-n weekend singură la karaoke. Undeva în genealogia ei niște japonezi plângeau la auzul cântecelor stâlcite. Acasă, la etajul 15, un băiat extraordinar se juca din când în când de-a salvatorul. Știa să-și rearanjeze greutățile pe conștiință; își făcuseră căsuță în urechile acului. Platinum Princess plutea prin lume ca o ființă pe care nu ți-e destinat să o vezi decât o dată, o închipuire, o zânuță. La câteva zile, când fata se prăbușea de oboseală, cu webcamul încă aprins, prietenul făcea patul, ducea gunoiul, spăla hainele. Și când el era absent, prins de vreo psihoză techno, ea-i pregătea mici atenții, cu pozici și temple alimenta iubirea înecăcioasă. Nu văzuseră lumina zilei de mult, mult timp.
luminăție,
unde mă duci pe mine?
unde tu n-ai fost?
under the coke sign
da da da
enter fericirea
se poate și așa.
sistemu
pe tine te chema
om namah shivaya
morți pe k
ya just need 2 believe
și vine salvarea.
da da da
sunt fata ta, iubita
care inhalează
veci & pururi
sintetizează.
nu te speria,
nu mă mișc
d-aicea, da?
am tăiat prin
desișul
unui lung lung
somn. gata
nevroza.
prăji casnic
so in love.
render la hartă
singurică
și blocurile s-au aliniat tunel
către tine.
care curenți
se poartă,
care curenți
ne iartă.
să fi știut
căile-
ceva angelic
să mă fi posedat,
și nu iepurii
din vizuini
adânci, turbând
în rază,
o viață-n paranoie-
aș fi fost
infinit
mai indulgentă.
dar acum prinși
under the coke sign,
orice direcție
nu durează mult.
dacă te trag înspre moarte
agață-te bine
de gecuța mea.
Vișan Bogdan (n. 2002) este elev al Colegiului Național „Unirea”, Focșani. Scrie poezie și a publicat în platforma online a revistei „Echinox”, în „Poetic Stand”, în „Mafia Sonetelor” și în „O mie de semne”
LO-FI
Ne va limpezi rutina, însă până atunci
devastăm cu control, punem capăt forței
și-ncet-încet dezvoltăm deprinderea
plăcerii factuale. Întâmplări din direcții
nerecunoscute: valuri urcă un timp,
coborâm și noi până la noua atingere
cu creștet tulburat de senzație miraculoasă.
Șesul tremură cu cât apropii corpul
ca-n mișcarea refractară a polilor,
stăm prinși și ne obosim sub clarul
zilei. Tăcerea urcă. În trecut visam
închistarea sinelui, acum ne-mpingem
spre dezagregare, așteptăm fărâmițarea
limpede, fără durere, ca sfârșirea
atrocităților. Căci e soarele într-un joc
minimal ce ne acoperă, astă lumină
a zonei liminale ce ne descoperă.
Ne revărsăm în cele apropiate nouă.
În pământ cald, în torace pulsând
și în plex solar, căci e greu de crezut
că vom atinge aici preabuna stare.
Pe-o așa vreme, vreau doar să merg
în păduri și lângă ape cu musculițe
așa mici că te stânjenește micimea
oamenilor. Să visăm la micșorare.
Ascultând cum mișună toate vietățile
infinitezimale, lipim urechea de sol
cu dragoste pentru LO-FI din natură.
Și-aici nu ne mai stă nimic în putere.
Si-aici venim să ne-ntregim pe loc.
AMBIANȚA PLICTICOASĂ ÎN AUTOBUZ
Ambianța plicticoasă în autobuz te lovește,
șuvoiul răcoros coboară dinspre trapă
și împrăștie respirație tăiată a fiecăruia.
Mă întreb dacă asta-i hierofanie:
bătrânul din spate articulează cu greu cuvinte,
dar de fiecare dată când un loc se golește
se așază molcom, de parcă suferința
pulsează să îmbrățișeze lucrurile rămase.
Mă mișc printre figurile distincte,
mă prind de-o bară și, totuși, mă-ntreb
câte din ce am văzut au relevanță,
și câte au fost văzute și de ceilalți.
Mă sperie că am numărat intervalul
dintre două respirații, dintre clipirile
oamenilor ce dau anxietate. Ceilalți
m-au privit cu îndoială și dispreț, dar
eu am avut pentru ceva timp îngăduința.
Abia asta mă face să fiu îngrijorat:
dacă am văzut deja fețele triste
și am simțit vârful candorii, dacă
am trăit acea iubire și nu mi-am dat
seama, iar mai mult nici că va fi.
Uite, aș merge în cea mai geroasă
regiune din Groenlanda să simt frigul
înnodând steluțe de îngheț pe geacă,
cum n-a făcut-o niciodată, dar pentru iubire,
pentru iubire mă-ntreb ce e de făcut.
Știu că am stat în ploaie fericindu-ne,
până când ploaia a făcut din noi cârpe.
Și până picioarele au iubit devastarea.
Dar nu și în ce măsură asta ajunge.
Mi-am scuturat bocancii, m-am gândit
că nu se vor face concesii, iar nămolul
se usucă. Și-odată cu el, beatitudinea.
VRAJA ASTA A TA
Trezia îmbucurătoare în zile limpezi
și împrejurimi cu vânt. Observă:
câte puțin se rarefiază din toate,
pe când le amețim în privirile noastre.
Trupuri taie aerul și îl pătrund,
flux înfrunt înspre dogoare.
Mă zguduie torent primăvăratic,
iar înspre cele hipersenzoriale
mă asmute sunetul subwooferului.
Armonia cu calmul, calmul cu intoxicația:
vorbim de-adevărat dereglaj.
Să știi că preventiv mi te imaginez
în fiece locaș, vraja asta a ta
te-ar putea face să apari oricând
în preajmă cu vorbele tale.
Vorbești aspru ca după certuri groaznice,
dar când vrei, sunt pregătit să refacem
legături și să ne rupem de altele.
Îmi spui: ți-ai dori întoarcerea
în spații distruse, acolo ți-e refacere.
Arată-mi geometrie siderală și-ți spun
cât de mult te plac în ambiguitate și
cât de puțin mă preocupă precizia cerului.
Câmpiile dumnezeiești, pe când
mă prinzi în zâmbet licoros,
mă așteaptă sub degetul tău
îndreptat încotro s-o pornim.
Mișcări pe spațiile transparente,
lăcomia stupefiantelor: să nu crezi
câtuși de puțin că realitățile-ți sunt
sub privire. Roditoare înăbușeala.
Noi zăbovim atât pe gândul parazitar.
Liziera. Să crezi că cele ce dispar
nu sunt la mare distanță, căci
noi avem îndeajuns stamină:
dar mișcările tale instabile vor fi
din ce în ce mai potolite și,
cât de insolite, atât de strâns
le vom ține să nu dispară.
Diana CORNEA (n.1998) este masterandă în anul I la Facultatea de Științe Politice Administrative și ale Comunicării din Cluj-Napoca, specializarea Publicitate. A publicat poeme în Revista Steaua și Revista Echinox, iar online pe DLITE și Poetic Stand. În 2020 a citit la Nepotu’ lui Thoreau și la lansarea numărului 2 al Revistei Echinox. În 2021 a participat la maratonul de poezie online organizat de Simona Popescu. A fost finalistă la Festivalul LicArt și la Zilele de poezie „Constantin Virgil Bănescu”.
începută pe obiceiuri fragile
ziua alimentează neclar percepția în frameuri de film
printre prelungiri de cabluri, macarale și blocuri în
construcție orașul produce zgomot
în dimineață strident necontrolat
până la ore de mijloc când căldura vine ca element vital
ceața s-a ridicat total
uzinele electrice dinspre ieșirea de vest
întind umbre pe suprafața principală
în reflexe de gri descompuse schelete uriașe
construcții de fier & râul de lângă calea ferată
ce-a secat considerabil. un prim pas spre mass destruction
••
tot ce-a fost aflat în jurul său a lăsat să o copleșească
sunete izbitoare. discuții artificial voite
despre temperatura, destinația și mișcarea-n atmosferă
această viziune exterioară la repezeală
reacții simple ce pot evolua spre direcții opuse
dominant în ființa sa călătorii lunare
forme de mental breackdown care motivează
fără angry react. acoperă fiecare suprafață
când e nevoie să uite ceva
se pierde-n încercare limitat închide ochii treptat
și efectuează neașteptate salturi
în spațiul amorțit pe playlist lo fi
spre deconectare și reacție întârziată
până la final
când pe cer răspândirea imediată a norilor
păstrează intact trecerea în urma sa
(poate nu acum)
la final de seară deasupra noastră
stelele se desfășoară scurtcircuitat
două clădiri mari în formă de sferă veghează neîncetat
în depărtare în partea dreaptă a orașului
urmate de straturi care acoperă zona
așezarea lor oferă impresia de arc
de dezvoltare în open time
un habitat cercetat cândva supraaglomerat
cu cămăruțe întunecate
__de acolo s-a dat drumul satelitului cubic
care producea stele de fotografiere artificială
de cuprindere fermecătoare
această falsă promisiune
unde oamenii – ca niște bile mici eliberate de pe satelit
creau efectul unui flux de meteoriți
erau aproape gata să leviteze
să se amuze de viitor. în fiorul petrecerilor
în ritm slow albastru izbitor
/
dar perioadele de floare s-au încheiat
obosiți de nevoie agitați de scorpion
ne desprindem din luminat
ne întoarcem acasă spre post-industrial
și trecem peste etape. nu vrem să vedem
latura experimentului eșuat
(pentru noi atât de important)
tot ce-ți rămâne acum de făcut e să mă săruți în reprize
în fața screen-urilor care se zbat
în gând repetat. să-mi intuiești surprinzător
forma liniilor rămase pe picior
până ajung la adaptare
devin auto-complet
*
_când la final de seară deasupra noastră
stelele se desfășoară scurtcircuitat
sexualitatea
rămâne un tot individual
eu arăt spre zonă din trecut
deconectez (pentru) stare de bine
pentru mesaje schimbate. în poziție
de somn
