După ce ne arătase în volumele precedente că e un maestru al frazelor lungi, proustiene, construite în jurul unor personaje pe cât de banale din punct de vedere social, pe-atât de puternic individualizate, Cristian Fulaș revine (după volumul de proză scurtă Cei frumoși și cei buni, Polirom 2017) cu un roman care zdruncină și care, în mod firesc, nu poate fi ignorat. Ioșca (Polirom, 2021) nu ne înfățișează doar o permutare stilistică pregnantă sau un subiect și o frază impecabil construite. Nu. Ioșca e despre oameni. Despre toți oamenii pe care cetățeanul de secol XXI îi ignoră (deliberat sau nu) și care au acces la tot ce unii doar visează. Ioșca, bătrânul prototip de la poalele munților, ne arată cum bucuria și iubirea absolută sunt mai degrabă suma unor gesturi simple, ale unor atingeri făcute numaidecât în tăcere, căci „dragostea lor nu trebuia rostită în cuvinte pentru a exista” (p.175).
Timpul era încă printre ei, dar era un timp încetinit
Chiar dacă romanul nu are în compoziție o intrigă puternică, el revelează printr-un illo tempore atipic. În sensul în care deși de-a lungul acțiunii naratorul inserează nenumărate red flags (unele fățiș, altele mai discrete) prin care ne indică atemporalitatea și sacralitatea spațială ale văii (delimitarea printr-o barieră, o linie de tren care nu înaintează etc.), relatarea pare mai realistă și mai recognoscibilă decât în multe romane realiste prin excelență. Retrași de vâlvătaia marelui oraș din apropiere, de orice disensiune politică (ștafeta Dej-Ceaușescu) și, deci, de orice înseamnă până la urmă istorie, cei câțiva locuitori ai satului de la baza muntelui percep timpul doar ca succesiune zi-noapte, iarnă-vară. Lipsa oricăror presiuni exterioare le dă, astfel, ocazia să se ghideze după propriile simțuri și porniri, sa fie într-o libertate deplină continuă, asemeni animalelor, dar și să își trăiască zilele fără să se raporteze la trecutul (mai mult sau mai puțin) tumultos. Asta pentru că fiecare personaj construit de Fulaș are un trecut (trecutul de dinaintea sosirii în vale) de care nu se dezmint, dar de care nici nu se simt încătușați sau vinovați. E mai curând vorba de o eliberare metafizică de sub chingile sociale convenționale. În Ioșca, binele și răul capătă valențe noi în mâinile fiecărui personaj, valențe mereu actualizate, nicidecum clasicizate. Tocmai din pricina acestei complexități de la nivelul personajelor se creează impresia că oricând perspectiva poate să fi schimbată, că oricine poate fi oricând personaj principal.
Au privit lumea fără să scoată niciun cuvânt
În opinia lui Ioșca, cuvintele sunt de prisos. Ba chiar suntem avertizați de la început că el e „străin cuvintelor tot așa cum și ele îi erau străine lui” (p.26). Asta pentru că ele nu se pot opune fatalităților, nu vindecă răni, practic nu pot modifica cursul firesc al vieții. Întrebuințarea lor în intimitățile imaginate de Fulaș e proiectată ca act de pură artificialitate. Astfel, erosul nu e văzut în relație cu thanatosul, ca formă de rezistență a omului în fața morții, așa cum o făcea Platon, ci mai curând ca o contopire – atât fizică, cât și transcendentă. Nonverbalizarea trăirilor e super puterea lui Ioșca, nu defectul, nu slăbiciunea, pentru că chiar și atunci când e îndurerat el zace. Zace înconjurat de prieteni, iar asta (îi) e suficient. De fapt, momentele de supremă exaltare, momentele de durere profundă, de satisfacție absolută, toate extremitățile emoționale sunt trăite în tăcere deplină. „ (…) trăiau în lumea lor mică și mărginită de munți. Cu timpul, lumea îi uitase aproape, trăiau la marginea ei și făceau parte mai degrabă din natură decât din omenire, erau respectați, dar lumea în mișcare nu mai găsea ce să le spună și tăcerile lor, învățate în timp și aprofundate de nevoie, deveniseră stări aproape permanente.” Asta e normalitatea lui Ioșca. Normalitatea din Ioșca.
Privitor la scenele de dragoste, implicarea e întotdeauna reală, iar dăruirea completă. Nimeni nu (se) iubește din milă (care, practic, anulează orice alt sentiment posibil cu care e asociat) sau doar din nevoie fizică. Nu. Atât descrierile naturii, ale peisajelor, cât și cele ce ilustrează visceralitatea actelor sexuale sunt de departe puncte forte ale cărții. Verosimilitatea celor din urmă amintesc de Houellebecq. Chiar și insistența ostentativă, oarecum gratuită (poate singurul minus al cărții) referitoare la dimensiunea sexului lui Ioșca par desprinse din Houellebecq: „Il sort sa bite qui paraît à Bruno épaisse, énorme” (Les particules élémentaires).
Ioșca e de departe un roman mai mult decât curajos, impunător, impecabil la nivel de frază. Fulaș ne-a dat cu acest volum ocazia de a-l așeza în rândul celor mai buni prozatori ai ultimilor (mulți!) ani, dovedindu-ne că intensitatea naratologică a cărților precedente poate atinge cote și mai mari, deci, mai alarmante, care suscită.
