Ipoteza mea sună în chipul următor: frumusețea de orice fel, dar îndeosebi cea fizică, este o invenție (destul de) recentă. Poți să privești mult și bine fără să vezi. Anticii și medievalii au văzut ca prin ceață…
Primul argument este unul de ordin lingvistic. Termenul grec kalos însemna mai degrabă bun, potrivit, izbutit și abia în subsidiar frumos. Conotația de frumos / frumusețe este un adaos târziu. Când voiai să lauzi abilitatea unui pantofar din Atena, spuneai despre papucii lui că sînt kala, buni, bine realizați, potriviți pentru piciorul unui mușteriu. Nu sugerai prin kalos cine știe ce calități estetice ale produsului, ci trăinicia lui.
Pentru a desemna frumosul, scriitorii latini au folosit adjectivele pulcher și formosus. Cel dintâi are o etimologie incertă. Al doilea vine de la forma, – ae, cuvânt care nu mai trebuie tradus. Din „formosus” a venit în limba română termenul și numele de familie frumos*.
Pulcher este tradus în dicționare prin „frumos, bun, demn de laudă, excelent”. La Horatius, „pulchra dies” înseamnă „zi fericită”. Kalos și pulcher semnalau, înainte de orice, excelența unui lucru și abia apoi înfățișarea lui.
De altfel, iar acesta ar putea fi al doilea argument, grecii și romanii (dar și teologii medievali) au făcut rar comentarii de natură estetică. Deocamdată, din punct de vedere teoretic, cam atât. Să trecem la practică. Am mai spus că oamenii au început să vadă frumusețea fizică a femeii abia după nașterea esteticii. Până în secolul lui Immanuel Kant (1724 – 1804), fuseseră orbi, surzi și inculți. Dacă nu ai învățat să percepi frumosul, pur și simplu nu-l percepi.
Iată cât de visător rămâne Lucius Apuleius (c. 125 – c. 170) în Măgarul de aur / Metamorfoze, când trebuie să descrie o femeie frumoasă:
„Apăru o a treia [tânără fată], de o frumusețe răpitoare. Grația ei fără pereche și via strălucire a divinilor săi obraji o arată a fi Venus, așa cum trebuie să fi fost când era fecioară. Corpul său gol și fără nici un voal permitea să i se vadă desăvârșita frumusețe a formelor, cu excepția frumosului său sex, pe care-l umbrea un diafan văl de mătase. Zefirul, din cale afară de curios, suflând cu dragoste, în nebuna lui zburdălnicie, când umfla și îndepărta vălul, lăsând să se vadă floarea castității, când cu o suflare mai puternică îl apasă și-l lipește strâns de trupul zeiței, făcând să-i iasă perfect în relief fermecătoarele rotunjimi ale membrelor. Două culori izbeau mai întâi ochii la vederea zeiței: albeața strălucitoare a corpului, pentru că ea se cobora din înălțimile cerului, și azurul veșmintelor, pentru că ieșea din adâncurile mării” (traducere de I. Teodorescu, sublinierile cu italic îmi aparțin).
Apuleius nu pare a vedea cu adevărat ceea ce prezintă în mult prea multe propoziții: trupul unei femei. Pentru a sublinia frumusețea fetei (care o interpreta pe Venus), el exclamă tautologic: Venus era de o frumusețe extraordinar de frumoasă. Nu mai pun la socoteală exprimările pur retorice, de felul „floarea castității”, nici adjectivele în superlativ, care nu spun de fapt mare lucru… La Apuleius, nu numai limbajul frumuseții este sărac, dar și văzul. Nu era deloc vina lui. Frumusețea Venerei îl orbise…
După ce am scris nota de față, un prieten mi-a semnalat un portret feminin din Petronius, Satyricon, CXXVI. Descrierea mi se pare la fel de convențională și distantă ca și aceea a lui Apuleius. Femeia din următorul pasaj este mai curând o alcătuire minerală decât o ființă aievea:
„Lângă mine a apărut o femeie mai frumoasă decât cea mai desăvârșită dintre statui. Nici un fel de cuvinte n-ar putea reda frumusețea ei, căci orice voi spune va fi mai prejos decît realitatea. Pletele, ondulate natural, i se revărsau din belșug pe umeri, fruntea îi era mică de tot și o purta descoperită și cu părul pieptănat în sus; sprâncenele i se arcuiau pînă la tâmple și aproape că se uneau deasupra nasului. Ochii ei străluceau mai tare decât stelele pe o noapte fără lună; avea nările puțin desfăcute și gura micuță, întocmai ca a Dianei lui Praxitele. Bărbia, gâtul, brațele, picioarele, albe ca neaua și prinse în brățări gingașe de aur, toate făceau să pălească strălucirea marmorei de Paros” (traducere de Eugen Cizek).
Post scriptum
A existat, în secolul al IX-lea, și un papă cu numele Formosus, care a avut un pontificat foarte scurt (din 891 pînă în 896, cînd a murit) și despre care s-a păstrat o poveste interesantă, fiindcă a fost judecat postum, în așa-numitul synodus horrenda, cadaver synod. Sărmanul papă a fost pur și simplu dezgropat (în ianuarie 897), pus pe tronul acuzaților și înfierat după lege. Din câte se știe, sus-numitul papă Formosus a participat la proces demn, reținut, nu a schițat niciun gest. A rămas rece, absent, distant până la capăt. Trebuie să fi fost un spectacol destul de vesel, chiar și pentru vremea aceea…
Foto: Radu Afrim
