Miezul întunecat

Dacă pentru coordonatoarea colecției n’autor a editurii Nemira (Eli Bădică), colecție din care face parte și August, este surprinzătoare abținerea de la orice formă de poetizare (dată fiind lunga carieră poetică a autoarei) în primul volum de proză semnat de Elena Vlădăreanu, aș îndrăzni să afirm contrariul. De la debutul său oficial în versuri, pagini, și până la
ultima carte, Elena Vlădăreanu a rămas fidelă aceleiași viziuni nefiltrate a realității, a cărei dinamică este înregistrată de ochiul unui subiect care mizează pe sinceritate și directețe. Poeticitatea, cu sensul de idealizare, înfrumusețare a lumii nu a făcut niciodată parte din arsenalul stilistic al autoarei, strategia sa constând tocmai în atacarea acelor zone ale cotidianității care, în mod aparent, fie nu au nicio însemnătate, fie aparțin unui domeniu întunecat, cu efecte tulburătoare asupra psihicului, care ar trebui evitat.


Îndelung exersată, această strategie atinge, în proză, apogeul virtuozității, fapt ce se produce în măsura în care autoarea reușește să îmbine, într-o manieră echilibrată, toate elementele care îi configurează amprenta stilistică: limbajul frust, cuprinzând expresiile argotice specifice diferitelor subgrupe ale clasei mijlocii, atenția îndreptată către social, cu toate problemele care se nasc la acest nivel al realității, privite însă nu dinspre general înspre particular, ci viceversa, de la întâmplări produse în spațiul intim în care încap familia și prietenii apropiați, la macro-universul care îl
cuprinde) și (auto)ironia bine dozată.

Pe lângă atmosfera moleșitoare de august și recuzita tipică a verii ce umplu teritorii variate : sate, orășele, metropole/ apartamente, plaje, bărci, cabane, mici restaurante, există numeroase puncte în care cele 10 proze de vacanță despre bucurii și deznădejdi se intersectează, făcând ca volumul să fie bine închegat. Relatate dintr-o perspectivă feminină (cu excepția unui singur text, Concertul, în care viziunea este una exterioară, neutră), povestirile sunt rostite pe rând prin gura unei puștoaice (în Superman) și a mamei, a cărei imagine (proto)tipică (paranoică, hiper-grijulie, în Libelula) ajunge să se suprapună cu sau să fie înlocuită de cea a femeii (cu gânduri) adulterine (în Înainte de începerea sezonului sau în Complexul Barcelona) sau abrutizate (în Cabana schiorilor), fiecare dintre variații urmărind să demonteze reprezentarea unei femei ideale, înlocuită cu reprezentările unor femei mult mai autentice: judicative, nesatisfăcute, iresponsabile, triste, înjurând sau gătindu-le copiilor, îndrăgostite sau indiferente, ale căror gânduri sunt urmărite în paralel cu manifestările lor exterioare, între cele două existând de multe ori discordanțe enorme.

Comun tuturor textelor este și scheletul narativ, ceea ce duce, înspre finalul volumului, la o anumită previzibilitate, diminuată însă prin felul în care acesta este încarnat. Din cea dintâi până în cea din urmă proză se urmărește alunecarea din banal înspre un miez întunecat al zilei, un eveniment tulburător, straniu, uneori inexplicabil, care scoate
personajele de pe traiectoria existenței lor obișnuite, punându-le în situații greu de gestionat, la care nu știu cum să se raporteze și pe care nu le pot controla: un polițist psihopat ștrangulează un cântăreț hipiot la finalul unei zile pașnice într-o stațiune maritimă dedicată familiștilor (în Concertul), un profesor excentric înscenează uciderea propriei soții ca parte a programului de entertainment din cadrul unei petreceri intime cu prietenii (în Complexul Barcelona), o tânără junkie trece printr-o criză epileptică puternică printre rufele proaspăt spălate ale unei mame care o privește îngrozită de după fereastra propriului apartament, acolo unde gătea liniștită cu fetița sa alături (în Terasa), o femeie încearcă
să se sinucidă la finalul unei zile de (pseudo) relaxare petrecută cu familia (în Înainte de începerea sezonului) ș.a.m.d. Dacă pentru unele dintre aceste situații se întrezărește, printre rânduri, sugestia unei descifrări/rezolvări, altele rămân sub semnul ambiguității, mai ales în ceea ce privește o posibilă evoluție viitoare a acțiunii.

Preferând stilul indirect liber și încadrarea nemarcată a dialogurilor în povestire, autoarea reușește să ofere o curgere naturală, dinamică, a tuturor momentelor care alcătuiesc textul, oferindu-și, totodată, posibilitatea de a suprapune temporal intervențiile și gândurile mai multor personaje, lucru care cere o concentrare deosebită din partea cititorilor, existând uneori riscul de a crea confuzie în asocierea replică-personaj. Atentă la construcția cadrelor și la schițarea portretelor, Elena Vlădăreanu își însușește o poziție între prozator și regizor.

După cum am punctat deja, cele 10 povestiri se integrează în universul tematic și stilistic specific autoarei, explorat anterior în versuri și în teatru, (sur)prins acum într-un nou gen ce îi oferă oportunitatea de a-și valorifica înclinația atât către narativizare, cât și către dramatizare. Deloc neașteptat (în ceea ce privește raportarea la cărțile anterioare), August este un volum concentrat, egal și bine legat, care vorbește, în definitiv, despre oameni, viața lor măruntă și momentele dark, ciudate, care o presară (până la urmă) indiferent de anotimp.

Suditu Cătălina

Articole recomandate

Print
Dumitru Crudu

În fiecare zi

în fiecare zi îţi spui stinge sticla, deconectează naibii compul ăsta, scoate din priză magnetofonul, şi ieşi afară În fiecare zi îţi spui, dă-le dracului

Print
Mihail Vakulovski

De la Iona la Ioana Pârvulescu

Ioana Pârvulescu era cunoscută mai ales ca eseistă fermecătoare & hiperinteligentă (dacă citeşti orice carte de eseuri de-a Ioanei Pârvulescu cu siguranţă îţi vei mai

Print
Liviu Ornea

Domnul Bebe

Hai, dom’ profesor, te rog, nu mă lăsa, domne, că nu te chem să dai la lopată. Îți mai luminezi și tu viața aia amărâtă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *