Autoportret din anul 1906
Din stirpea veche şi aristocrată
arcade ferme peste ochii grei.
O frică de copil şi-albastru-n ei.
Ici-colo supuşenie, nu plecată,
ci ca de paj sau poate de femei.
Gura e gură, mare, făcută cu temei,
convingătoare nu, doar condamnată
la mărturie dreaptă. Fără pată
fruntea, în umbră-ades, cu morga ei.
Iar totu-n tot, așa, abia părelnic;
încă deloc spre chinuri adunat,
și nicidecum ca să răzbească vrednic,
ci parcă, din ceva departe-mprăştiat
s-a plănuit un lucru grav, adevărat.
(Primăvara lui 1906, Paris, din Neue Gedichte)
Sunt foarte singur pe lume, dar tot nu-s singur destul,
să sfințesc ore și nume.
Sunt pe lumea asta prea mic și tot nu-s mic destul,
în fața-ți să fiu un nimic
neguros, gândind îndestul.
Îmi vreau vrerea și vreau ca vrerii să-i fiu însoțitor
pe drum către faptă
și vreau ca-n vremuri cu chip așa șovăitor,
când ceva ne așteaptă,
între cei care știu să fiu, anume,
ori singur pe lume.
Vreau să-ți reflect făptura, s-o oglindesc deplin
nu vreau s-ajung un orb, prea bătrân să devin
să-ți pot purta portretul, și greu, și mișcător.
Vreau să mă desfășor.
Să rămân îndoit nu accept nicidecum
că-s măsluit acolo unde-ndoit apar.
Iar simțuri cu har
se-adeveresc în tine. Mă descriu ca și cum
aș fi un tablou cunoscut,
mult și de-aproape văzut,
ca un cuvânt revelator,
ca urciorul de-acasă,
ca fața mamei, trasă,
ca un vapor,
care să mă poarte
prin furtuni de moarte.
(1899, din Das Stunden-Buch )
Îndrăgostita
Iată-mi fereastra. Și chiar
acum alene m-am trezit.
Parc-aș pluti, m-am gândit.
Unde mi-e-al vieții hotar
și unde-i al nopții mijit?
Să mai cred aș fi putut
că totu-aș fi eu împrejur;
ca adâncul cristalului pur,
străveziu, noptatic, tăcut.
Să mai prind cu mâna-aș putea
stele-n mine – așa mare
inima-mi pare; așa tare
ar vrea ca lui drumul să-i dea,
celui iubit pesemne,
de care-am prins să mă leg.
Străină și fără de semne,
cu soarta mea nu mă-nțeleg.
Ce-s eu oare jos, acolo,
sub tot acest necuprins?
Mirosind a pajiști nestins,
unduind încoace și-ncolo,
chemând și totuși cu spaimă
că-mi aude cineva o chemare
și spre pierzare
în altul răspuns o să-și aibă.
(1908, Neue Gedichte)
Ești răsărit sau oare mi-ești apus?
Că uneori mă sperie dimineața
și cu sfială-ncerc să-i șterg roșeața
și simt o teamă parcă-n al ei fluier, sus,
că vin zile tăcute, lungi nespus.
Dar serile sunt blânde și-ale mele,
le luminez încet cu-a ochilor lumină,
păduri în brațe legăn, le-ocrotesc,
și-s sunetul ce trece peste ele,
iar cu-ntunericul de prin viori, deplină,
ființa de-ntuneric mi-o unesc.
(2.02.1898, din volumul Mir zur Feier)
Întunecime, tu, din care vin,
pe tine te iubesc mai deplin
decât văpaia ce-mprejmuiește
lumea, ea lucește
pentru vreun cerc, undeva,
și-n rest nu știe nimeni de ea.
Însă întunecimea ține totu-n sine:
Forme și foc, animale, pe mine,
le ia-n stăpânire,
oameni și fapte –
Și poate: o forță peste fire
se mișcă prin preajmă-n neștire.
Cred numai în noapte.
(22 sept. 1899, din Das Stunden-Buch)
Cât îmi iubesc orele-ntunecate
când simțurile-adânci sunt și ispită;
în ele, ca în vechi scrisori uitate,
aflu că viața mea-i deja trăită
ca o legendă, depărtată, biruită.
Din ele-mi vine gândul c-am în față,
a doua vastă, nesfârșită viață.
Și uneori mă simt ca pomu-n vară,
ce visul pe-un mormânt rodește,
pe care el, băiatul de-odinioară
(caldele-mi rădăcini îl împresoară)
în cântec l-a pierdut și îl jelește.
(22 sept. 1899, din Stunden-Buch)
Traduceri de Ioana Pârvulescu
