Nu puține sunt în literatura noastră cărțile care încearcă să ofere o imagine cât mai verosimilă a satului românesc în plinul și continuul proces de dezvoltare, proces care, aparent, nu se termină niciodată. Romanul lui Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci, publicat la Editura Trei, în 2020, vine și el în prelungirea acestui „proiect”. Cartea, cu nuanțe vizibile de naturalism, are în centru, pe o perioadă de câteva decenii, povestea Toaderilor, o familie din Dumbrava Frumoasă.
Marcat de vremea rea, romanul are un început greoi, în care sunt trasate în linii destul de vagi câteva detalii despre sat și personaje. Naraţiunea, fragmentată, curge ca viața la țară: se întâmplă multe, dar nimic notabil. Nimic nu pare să deranjeze (pseudo)liniștea unei familii: avort, naștere, nuntă, deces, grătare, închisoare, fuga în străinătate, relații precare între membrii ei – totul este primit de către neamul Toaderilor ca fiind firesc și fără a provoca vreo tensiune. Nu fiindcă ceea ce se întâmplă ar fi lipsit de importanță sau mediocru în economia vieții rurale, ci deoarece asta pare a fi normalitatea în familia creionată de către Bogdan Coșa: o familie apatică și lipsită de reacție, care acceptă orice i se întâmplă și pentru care bogăția, fie materială, fie spirituală, reprezintă ceva de domeniul trecutului. Deznădejdea se instalează treptat. Țăranii lui Coșa funcționează pe principiul, considerat arhaic, „Dacă așa i-a fost lăsat de la Dumnezeu la fiecare” și nu fac nimic pentru a se împotrivi fatalității. Își duc traiul fără obiecție în vreun plan. Temeiul existenței lor este, așa cum era de așteptat, practic: „În general, nu-i plăcea să se gândească la nimic, prefera să aibă mâinile ocupate” (p. 42). Când este apostrofată din cauza comportamentului josnic pe care-l au Nae (își agresează nevasta, care decide să plece cu copilul mic la părinți) și Nuțu (alcoolic, indolent), Aurelia sare în apărarea ei și a fiilor ei spunând că au făcut treabă când ea le-a cerut.
Desigur, Toaderii au și ei momentele lor de reflexivitate, dar ele sunt extrem de rare și, de obicei, infiltrate în text de vocea naratorului. Nu sunt capabili să-și exprime ideile și sentimentele, mai puțin sau mai mult profunde, față de ceilalți, ci doar pentru sine; „Nici măcar însurat nu pleci de acasă; nici după ce ieși din pușcărie nu ești cu adevărat liber; poate doar în moarte evadezi, în sfârșit, odată pentru totdeauna, își zicea el” (p. 97), iar lipsa lor de afectivitate și de empatie din multele momente de criză accentuează neputința care-i stăpânește în înfruntarea decăderii familiei.
Cartea riscă să capete mai degrabă aspectul unei lucrări de sociologie decât pe acela al unui roman sau chiar să intereseze mai mult ca provocare sociologică decât să incite literar. Apropierea ei de datele hipercunoscute despre oamenii de la țară care, în afară să se rateze, cum e cazul Toaderilor, par a nu ști să facă altceva, pot irita; ingredientele acestei lumi nu sunt prin nimic speciale, acumularea lor nu e graduală, ci placidă: tineri cu BMW cu numere de Italia, munca în străinătate, bătrâni care își măsoară liniștea familiei în mersul la biserică, alcoolici, frați care se ceartă din cauza moștenirii, bărbați agresivi care oferă sfaturi meschine („primea asigurări că procedase corect s-o amenințe, că o femeie așa frumoasă n-avea cum să fie ținută decât cu pula și cu pumnul” p. 96), reticență față de un cult diferit; lipsesc manelele sau muzica populară la boxe pentru ca gama să fie completă. Autorul pare să construiască un roman care să demistifice imaginea țăranului român care stă pe prispă și meditează asupra vieții, neavând grija zilei de mâine: personajele lui Coșa sunt plate, monotone, lipsite de profunzime, incapabile să surprindă prin existența lor, dar emblematice pentru desfășurarea unei drame într-o societate care trece printr-o tranziție derutantă, în care reușita pe plan social nu depinde doar de efortul depus, ci și de șansa avută.
Declinul Toaderilor este independent de viața celorlalte familii cu care se leagă și trebuie neapărat să se întâmple, chiar dacă există vreun semn care i-ar putea salva: Ionel, fiul lui Nuțu, ajunge doctor, dar asta i se datorează mai mult faptului că ex-soția, asistentă, renunță la căsnicia cu Nuțu, pe când copilul avea doi ani, deci având timp să-i ofere o educație bună. Plecarea lui Nuțu e singurul moment cu o încărcătură emoțională semnificativă din roman. Astfel, Ionel este salvat, la antipod cu cazul celuilalt nepot al Aureliei, Petru, fiul lui Nae, care, odată venit în Dumbravă, se molipsește și el cu microbul familiei. Totuși, personajele feminine dau senzația unor personalități mai echilibrate: Dumitrița, Dana și fiica ei, Mădălina, reușesc să plece în străinătate, infuzând și o latură optimistă poveștii.
Romanul în sine nu este expresiv, nu abuzează în niciun fel de „stilul frumos”, nici măcar nu are pretenția asta. În schimb, construcția narativă este o calitate a romanului: are meritul de a fi cursiv, cu tăieturi de ritm bine calculate, ceea ce îl face de citit dintr-o suflare.
