Într-un studiu care propune o serie de comentarii privind Miorița și care a tulburat apele la momentul apariției (Eseuri critice, 1983) prin îndrăzneala cu care autorul deconstruia teoriile lui Blaga și Eliade privitoare la originile celei mai cunoscute balade românești, Henri H. Stahl insistă asupra rădăcinilor cât se poate de ancorate în real ale textului, transmis, după cum știm, mult timp pe cale orală înainte de a căpăta o formă scrisă.
Romanul semnat de Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, este ilustrativ pentru traseul clasic (în lumea etnografică, același descris și de către Stahl) de la întâmplarea reală la varianta literaturizată, în care imaginarul individual se împletește cu temerile și credințele colective, pe care ajunge să le ilustreze într-o formă estetizată. Spusă într-o primă variantă de Arhip, narator necreditabil, care reușește prin talentul evocării să distragă atenția de la adevărata intrigă – uciderea vărului său, Anghel – și (poate) chiar de la adevăratul făptaș (care ar putea foarte bine să fie el însuși, dacă nu ţiganii a căror fată a fost batjocorită de ciobanii pe care încercase să-i fure), povestea crimei ajunge distorsionată la membrii comunității și la lector, ce tind să o preia ca atare, urmând, în cazul primilor receptori amintiți, a o dezvolta după propria voință.
Împotriva acestui discurs care se vrea crezut și nechestionat, singură vocea lui Vasile (fiul învinuitului, mai precis a unuia dintre cei doi ciobani care plecaseră împreună cu verii să ducă oile sătenilor la iernat în câmpie) se ridică, provocând o confesiune care îl face pe cititor abia în ultimele pagini ale romanului să capete o nouă perspectivă asupra lucrurilor: „Ciobanii ăia răi sunt eu, Vasile, nu taică-tu, nici Gavril, a continuat Arhip. Şi ciobănaşul tot eu îs.” (p.133) O întrebare care se ridică la capătul filelor priveşte răul pe care îl poate provoca o poveste atunci când ea ajunge să fie preluată ca veritate incontestabilă şi nu doar ca (aşa cum se întâmplă şi în cazul de faţă) variantă.
În fapt, Arhip are profilul unui om continuu urmărit de gândul morții, care îl obsedează încă din primii ani ai copilăriei și pe care o vede în tot ceea ce îl înconjoară, de la cocoșul de pe ștergarele și covoarele bunicii, la ciclul anotimpurilor. Memoria lui pare un colaj alcătuit într-o măsură covârșitoare din întâmplări care au în centru iminentul sfârșit (moartea tatălui, moartea orbului Lică, dispariția suspicioasă din lume a nimfomanei Anica, ucisă, cel mai probabil, de una dintre nevestele celor cărora tânăra le luase mințile), așa încât întreaga sa existență este dusă sub semnul fricii de moarte, înțelept descrisă de către părintele mănăstirii la care se refugiază în timpul drumului spre satul natal, acolo unde vrea să ajungă pentru a i se face o înmormântare cum se cuvine lui Anghel, drept „moartea dinaintea morții„ (p. 92) – din perspectiva creștină această frică indicând lipsa credinței în Dumnezeu. Povestea pe care „o țese în vorbe cum țesea Georgeta covoarele” (p. 123) nu este altceva decât îmblânzirea fricii de moarte, zona de siguranță în care moartea nu îl poate găsi, felul lui personal de a-și asigura continuitatea, fără a lua în calcul efectele pe care propriile cuvinte le-ar putea avea asupra destinului celuilalt.
În acest sens, romanul lui Bogdan Răileanu aduce în prim-plan nu numai întrebările și anxietățile ce privesc moartea (aparținând atât protagonistului, cu înclinația sa către fața întunecată, trecătoare a lumii, cât și tuturor oamenilor), ci și problema puterii cuvântului și a responsabilității. Luându-și el însuși libertatea (și totodată responsabilitatea) de a rescrie balada Mioriței, autorul recreează o lume numai în aparență arhaică, din vremea în care românii mergeau la luptă cu turcii și mureau pe capete loviți de ciumă, aceasta fiind mai degrabă una arhetipală la scară națională, întrucât este populată astăzi (la fel ca și pe vremuri) de aceleași figuri și traversată de aceleași superstiții și tipuri de comportamente.
Un impecabil tablou etnografic, Să nu lași moartea să te găsească reunește superstiții și ritualuri dintre cele mai diverse, de la vânzarea copilului pentru a o păcăli pe cea cu coasa, la înfigerea unui țepuș în inima moroilor – ambele practicate încă (în ciuda naivității celor care au impresia că ele au dispărut) și, vizibil, bine cercetate de către autor, care ne aduce în față (prin ochii lui Arhip) o lume vie, poetică, în care spaima și frumusețea se îmbină pentru a actualiza eterna poveste a individului care are de confruntat moartea.
