La Cité antique, de Fustel de Coulanges sau, cum este tradusă în română, Cetatea Antică, este opera care l-a consacrat pe francez, acesta devenind una dintre referințele primare la care trebuie să apeleze cercetătorii universului istoric al Antichității. Teza de la care pornește lucrarea se referă la tranziția diacronică a societăților și instituțiilor antice, din perioada lor primitivă spre cea arhaică, având ca scop demonstrarea determinării lor religioase. Pentru Fustel de Coulanges, religia a fost principiul care a facilitat organizarea comunităților umane, reprezentând totodată și principiul care a asistat evoluția acestor comunități în fiecare stadiu al lor, de la familie la fratrie/curie, trib și până la cetate.
Prima ediție a lucrării apare în 1864, dată la care, ne arată Radu Florescu în prefață, nu existau studii accesibile despre preistoria Heladei și a Italiei, Heinrich Schliemann nu inițiase cercetările sale la Troia și Mycene și de abia se efectuau demersurile pentru publicarea celor două mari colecții de inscripții antice: Corpus inscriptionum graecarum și Corpus inscriptionum latinarum. Deducem din acest detaliu că bibliografia francezului n-a putut să se bucure de izvoare epigrafice și arheologice, ci doar de izvoarele dreptului roman, alături de texte istorice și beletristice greco-romane, din perioada antică. Studiile ce i-au succedat opera au demonstrat anumite carențe în viziunea acestuia, cea mai importantă fiind aceea conform căreia apariția și dezvoltarea formelor societale de existență din Antichitate impun un proces mult mai complex decât simpla lor determinare religioasă.
Francezul își intitulează introducerea Despre necesitatea de a studia cele mai vechi credințe ale anticilor pentru a putea cunoaște instituțiile. Observăm alegerea metodologică pe care istoricul o face, și anume aceea de a analiza cele două popoare vechi independent de conștiința receptării contemporane a istoriei lor. Referindu-se la inteligența umană care trece prin mutații de la o perioadă istorică la alta, el ne propune un model de investigație a genezei primelor instituții greco-romane, bazându-se pe analiza detaliată a credințelor acelor vremuri, insistând asupra unui „raport strâns între aceste opinii și regulile antice ale dreptului privat, între riturile ce derivă din aceste credințe și instituțiile publice. Comparația dintre credințe și legi arată că o religie primitivă a constituit familia greacă și romană, a întemeiat căsătoria și autoritatea paternă, a fixat rangurile de rudenie, a consacrat dreptul de proprietate și dreptul de moștenire.”
Trecând la prima parte a lucrării sale, Credințele Antice, Fustel de Coulanges arată cum concepțiile despre suflet și moarte ale strămoșilor indo-europeni ai grecilor și romanilor sunt, de fapt, factorul director care a dus la o serie de efecte în structurarea și perpetuarea ethos-ului omului acelor vremuri. Moartea nu era înțeleasă ca despărțirea sufletului de trup, nici ca transgresiunea spre un spațiu transcendent, ci mai curând, drept o trecere într-un nou stadiu de existență, în care sufletul încă viu era înmormântat sub pământ, continuând să vegheze de acolo. Această credință, care se delimita atât de horismos-ul creștin, cât și de metempsihoza orientală, a avut ca prim efect constituirea unui rit al îngropăciunii, care s-a transformat ulterior într-un cult al morților. Considerându-le ființe sacre, anticii din cele mai vechi stadii de existență aveau drept obligație grija față de morți, oferindu-le mâncare și alte feluri de ofrande. Romanii își deificau străbunii sub denumirea de Lari sau Mani, iar grecii îi numeau demoni sau eroi, iar mormintele acestora erau considerate temple. Această credința exista și la hinduși, Legile lui Manu atestând existența acestui cult înainte de eschatologia metempsihotică apărută ulterior în hinduism. Masa era văzută drept actul religios prin definiție, unde zeul era cel care mijlocise pregătirea bucatelor, această ceremonie fiind, de fapt, una de comemorare a sa, omul intrând în comuniune cu zeul. Adăugând credinței în focul sacru cultul străbunilor, istoricul francez asumă, pornind de la două scrieri ale lui Cicero, respectiv Columella, că cele două credințe fac parte, la antici, din spațiul aceleiași religii, bazându-se pe sinonimia dintre termenul de foc sacru și cel de Lar casnic. Corelarea îi permite cercetătorului să ajungă la ultimul capitol al acestei părți – acela al religiei casnice, care nu se asemăna deloc cu idealul religios medieval, al unui Dumnezeu ubicuu și unic. Fiecare familie își avea propriul său cult religios, niciun străin neavând dreptul să adere la el. Fiecare familie își avea mormântul ei, la care doar membrii aveau acces, iar focul sacru era înțeles drept o reprezentare providențială a străbunilor. Această religie nu era una publică, ci din contră, era una privată, locală, manifestată doar în interiorul fiecărei familii.
În cea de-a doua parte, Familia, Fustel de Coulanges demonstrează cum orizontul religios analizat înainte constituie, de fapt, principiul director de alcătuire a familiei. Mai presus de legătura din naștere, ritualul religios și tradiția credinței sunt cele care, în majoritatea timpului, dictează obligațiile și drepturile fiecărui membru al familiei. Cultul religios reglementează o serie de instituții și drepturi care orientează, într-un mod fundamental am putea spune, chiar autoritar (după standarde moderne), existența comunitară din sânul familiei și, mai presus de toate, raportul dintre masculin și feminin. Căsătoria și dreptul de succesiune sunt doar câteva arii unde raportul dintre masculin și feminin este disproporționat, fiind în favoarea primei categorii, care e văzută de religie drept categoria primordială a familiei. Astfel, apar inegalitățile generalizate dintre bărbat și femeie, concretizate între inegalitățile dintre soț și soție (deși soțului îi era interzis celibatul, avea un raport clar de dominație asupra alesei sale, care își anula orice legătură cu familia naturală în momentul căsătoriei) și între inegalitățile dintre fiu și fiică (fiica neavând dreptul de a avea acces la moștenirea tatălui). Capitolul se încheie prin analiza conceptului de gintă (gens în latină), care era familia ce și-a păstrat unitatea pe care i-o impunea religia și care a atins întreaga dezvoltare pe care întregul drept privat îi permitea să o atingă. Unitatea de nume este cea care oferea unitatea structurală și istorică a ginții, patronimul fiind categoria gnomică după care se putea distinge între membrii a două ginte străine.
A treia și ultima parte a lucrării se referă la Cetate, ce se axează pe modul în care comunitatea religioasă a familiei ajunge, cu timpul, să se extindă în fratrii (în Grecia) și curii (în Roma), adică asociații de familii care, fără să renunțe la cultul propriu, ajung să creeze un cult comun și să se închine la o divinitate comună, ce este mai presus de divinitățile casnice ale respectivelor familii. Observăm cum această nevoie de afiliere aduce cu sine o extindere a ideii religioase, care pentru prima dată devine dintr-un spațiu pur privat, local, familial, un spațiu colectiv, regional, pluri-familial. Autorul ne mai confruntă cu o a doua tradiție teologică antică, cea a zeilor proveniți din natură. Dacă prima tradiție se revendică din sufletul omenesc, cea de-a doua se revendică din elemente naturale pe care oamenii le impersonau în zeități pentru a îi proteja și a le oferi prosperitate în existență. Se presupune că această credință a existat tot din timpul familiei, când acești zei erau ai vetrei casnice; cu timpul, aceștia capătă mai multă autoritate asupra omului, ajungând chiar să aibă propriile sălașe (naos), unde oamenii vin pentru a face libații și pentru a le aduce ofrande. Aceste sălașe, care au la bază principiul vetrei sacre, s-au transformat ulterior în Temple, folosind vetrele doar ca pe niște accesorii care stau la intrarea în ele, vatra pierzându-și astfel calitatea de zeu, avută în orizontul primitiv al familiei.
