Lipsa asumată a unei definiții concrete, delimitate despre autoficțiune, ambiguitatea coagulată în jurul termenului, încă de la intrarea sa în circulație (prefața romanului Fils [1977], Serge Doubrovsky) nu poate decât să ofere scriitorilor (atât celor tineri, cât și celor consacrați) un teren fertil, profitabil, dar și o anumită legitimitate din punct de vedere estetic (scăpările, de orice fel ar fi ele, întotdeauna vor constitui o sursă sigură de exploatare). „Fiction d’événements et de faits strictement réels” [Ficțiune a unor evenimente și fapte strict reale] spunea, așadar, Doubrovsky în 1977. Problema adusă încă de atunci în discuție a vizat, după cum era și firesc, gradul de echivocitate stârnit de precaritatea puțin probabil deliberată a scriitorului francez. Până unde merge autoficțiunea? Care‑i sunt limitele? Ce o diferențiază de autobiografism?
În România, începând cu anul 2000, editurile consacrate au reușit să lanseze cu succes (în tiraje generoase) prozele minimalisto-(auto)biografice ale unor scriitori (tineri) precum Alexandru Vakulovski, Ionuț Chiva sau Adrian Schiop. Critica de întâmpinare s‑a grăbit să le sancționeze (destul de) dur stilul cu pricina, numit nu o dată „stângaci” (deși, după cum amintea și Mihnea Bâlici, romanele respective nu făceau decât să rămână fidele funcției fracturiste pe care au avut‑o în vedere). Totodată, fundalul social al vremii nu a fost nici el favorabil unei primiri prea pozitive: ne aflam într‑o perioadă tranzitorie, chiar haotică. Cu toate acestea, Adrian Schiop rămâne unul dintre cei mai autentici autori, a cărui scriitură poate fi „ghicită” dintr‑o mie. Folosindu‑se de un limbaj nonconformist, degajat, autentic, el reușește să creeze veritabile „ficțiuni de evenimente și fapte reale”, una dintre ele fiind atât de apreciată, încât a beneficiat și de o ecranizare (de mare succes!).
Cei care s‑au grăbit să afirme despre Să ne fie la toți la fel de rău (Polirom, 2021) că nu face altceva decât să reia povestea din romanul precedent, Soldații: Poveste din Ferentari (Polirom, 2013) pot fi considerați doar cititori submediocri. Care nu văd au‑delà de firul narativ principal. Asta pentru că, în fapt, romanul ne prezintă o analiză percutantă a mentalităților românești, a moravurilor și a psihicului uman în momente de criză socială și personală. Povestea de dragoste e, într‑adevăr, aproape identică: Adi, un bărbat trecut de 40, găsește pe un site dedicat relațiilor gay un partener: Florin, un polițist de 42 de ani, în relație cu care, după scurte momente de ezitare, se aventurează. La fel ca și Alberto, acesta prezintă un comportament brutal, autoritar, dar pe care Adi (despre care am putea spune deja că are un type în materie de bărbați) le pune inițial, în mod cât se poate de inocent, pe baza meseriei: „și atunci, ca să‑i dreg orgoliul i‑am găsit scuza că da, e deformație profesională de la serviciu și el a ciulit urechile și a întrebat cum adică deformație profesională și i‑am zis că așa cum profesorii tind să explice prea mult, așa și polițiștii să dea ordine” (p.17). Așadar, să fii polițist înseamnă să fii dur, ar spune clișeele. Ei bine, în cazul lui Florin nu meseria e de vină, ci mai curând traumele copilăriei: din cauza sărăciei, a nepăsării tatălui: „Ce‑a făcut tata pentru noi, zicea, a dat din cur să ne facă și apoi pa, ne‑a lăsat pe mine și pe mama să‑i creștem pe frații mei” (p.27), băiatul (în vârstă de 14 ani, atunci) ajunge să întrețină relații cu antrenorul de fotbal. Grație talentului de manipulator al copilului, dar și a atașamentului imposibil de contestat, bărbatul îi făcea acestuia toate favorurile. Modul în care naratorul se raportează la această poveste (pentru că nu de la Florin o aflăm, ci de la Adi) îl pune pe băiat într‑o lumină bună, cititorul găsindu‑l inteligent, însă asta nu ascunde faptul că în esență, experiența e traumatizantă.
În ceea ce‑l privește, Adi rămâne același tip sensibil care, deși nu o dată afirmă că e în căutarea dragostei (sau măcar a unei relații stabile), se rezumă adesea la one night standuri cu bărbați agățați pe rețelele de socializare. Cu acest prilej, asistăm la o veritabilă analiză a lumii underground, a lumii gay, iar Schiop ne arată, încă o dată, că e un excelent observator social. De asemenea, grație excursiei neplanificate la părinții lui, în Arpaș, cauzată de declanșarea pandemiei, perspectiva socială se extinde, cititorul având acces la o comedie autentică de moravuri românești: „Când mă întreabă cineva de unde sunt, nu spun că din județul Sibiu, ci din Țara Făgărașului ‑ nu‑mi plac sibienii că sunt foarte satisfăcuți de ei, orientați preponderent spre statut; în Țara Făgărașului oamenii sunt orientați spre făcut bani, ceea ce mi se pare mai onest” (p.142). Mentalitățile sunt surprinse și judecate malițios, dar în același timp ludic. Totodată, această călătorie constituie prilejul unei schimbări de perspectivă: Andreea, prietena lui Adi (care rămâne un simplu spectator), preia frâiele, purtând cititorul peste tot în sistemul sanitar românesc, pe care îl prezintă cât se poate de veridic și obiectiv.
Prin acest roman, Adrian Schiop își reconfirmă statutul de fin observator social pe care îl arătase cu celelalte ocazii. Să ne fie la toți la fel de rău e o veritabilă frescă socială contemporană ce surprinde inclusiv crizele identitare generate de haosul pandemic actual.
