O călătorie printr-un haos temporal

În ultima perioadă, în literatura con­temporană, se observă din ce în ce mai mult tendința de a hibridiza forma de roman, iar Ștefan Manasia, prin debutul său în proză, Cronovizorul (Editura Polirom, Iași, 2020, colecția Ego Proză), a creat amestecul perfect de povestiri care, deși par independente la pri­ma vedere, au conexiuni ce sunt vizibile doar pentru ochiul atent la detaliile subtile pe care i le sugerează naratorul.

Alcătuit din patru părți și o coda, structura ne aduce aminte de simfonia romantică, unde fiecare componentă are personalitatea ei, dar e legată de cealaltă prin armonie.

Prima parte are capacitatea de a ne transpune într-un univers exotic, cu o at­mosferă plină de suspans, căci călătoria pescăriței Fa Ying pe apele Mekongului este una plină de primejdii. Urmărită de doi turiști surescitați, singura ei speranță stă în tărtăcuțele strămoșilor, pe care le poartă pretutindeni, și în abilitățile ei de navigare. Jocul de-a vânătoarea se prelun­gește până la final, iar cititorul se simte ca în fața unui film de groază în care muzica din jur devine din ce în ce mai apăsătoare odată cu apropierea monstrului: „O să-i arătăm că nimeni nu părăsește incinta și jo­cul de football, sweet friend. Nici Dumne­zeu nu pleacă d-aicea după bunul lui plac. Hei, hei, Jack, cățeaua s-a apropiat și-așa prea mult de cascade. Jocul e dur și trebuie să-l câștigăm prin orice mijloace. S-o fa­cem să rîdă la urmă, mai mult și mai bine, cu maxilarul carbonizat!!!” (p. 18).

Partea a doua ne introduce în lumea autoficțiunii, unde autorul, devenit acum personaj, își relatează amintirile, fie cele din copilărie (Bunica mea, Soljenițîn), din stu­denție (Verde ca malachitul), din tinerețe, de pe vremea când era profesor de română într-o școală pe lângă Cheile Turzii (Strange things) ori din momentul în care devine tată, Skatepark fiind povestirea care arată cât de mare îi este dragostea și grija pentru fiica sa: „În fiecare dimineață cîntăm cîntecelul ăsta și rîdem, în pijamale, îndreptîndu-ne spre baia de serviciu, pe care o preferă pentru că e acoperită cu faianță verde. Și, tati, verdele e cea mai frumoasă culoare din lume. Nu mă mai satur să-i privesc gesturile de jucărioară vie, să-i aud glasul puternic și rîsul – la fel de puternic, triumfal de pe acum, ca al bunicii Angela. Îi observ mînuțele cum trudesc cu periuța de dinți, un pic mai jos de ochii ei mari cu genele frumoase.” (p. 91).

Partea a treia devine un cumul de proze scurte: unele îl au în centru pe Marc, un al­ter ego al naratorului-personaj, care își aduce aminte de vacanțele sale cu Roxanne, altele sunt miniaturi de sine stătătoare, scrise în ge­nul SF distopic (Refugiul), erotic (Ariel Jolie) sau psihedelic, în care delirul personajului ne aduce în faţă o lume post-apocaliptică unde oamenii pot stopa procesul de degradare al organismului (Bruno Farhadi). Dintre toate părțile, a treia are o structură eterogenă, mi­niaturile literare neavând o tematică unitară, iar personajele frapează prin diversitate: de la bărbatul aflat între două vârste, citadin și cu minte limpede, la drogați, pierde-vară ori fu­gari din calea sfârșitului lumii. Ce rămâne ca legătură este fibra intelectuală a acestora, exis­tentă indiferent de statutul lor social.

În ultima parte avem bucăți din jurnalul personajului-narator, obsedat de acvarii și pești, care își petrece timpul într-un magazin de animale pe timpul pandemiei. E o combi­nație între genul autoficțional și cel al meta­ficțiunii fiindcă în Arca ne explică cum a ajuns să scrie povestirea care deschide Cronovizorul: „Mă întorc în hacienda din subpâmînt. Trîn­tesc după mine ușa metalică grea. Aprind ne­oanele, deschid laptopul. Inițiez un fișier nou, apoi un document Word pe care îl salvez în fișier. Tastez în Calibri, cu majuscule, corp 14: CĂLĂTORIA. Și, pe urmă, amintindu-mi… ca prin vis?…visul pe care mi l-ar fi invidi­at – dacă ar fi cunoscut, luxuriantă și tot mai apăsătoare, lumea asta parano – însuși Arte­midoros…” (p. 217).

Așa cum o sugerează și titlul, Cronovizorul este o călătorie temporală, prin trecutul ori prezentul personajului narator, prin trecutul lui Marc ori prin prezentul lui Fa Ying și, uneori, prin viitorul distopic al domnului M., care ajunge victima unui sistem postapocalip­tic totalitar. Limbajul întregii opere frapează, abundența de asocieri inedite fiind o sursă de expresii ce rămân tatuate în creierul cititoru­lui chiar și după ce termină lectura.

Am putea spune că o temă ce predomină în Cronovizorul este cea ecologică, naratorul arătând aproape în fiecare povestire forța distructivă a omului asupra naturii, Refu­giul fiind finalul posibil al omenirii dacă nu conștientizează efectele acesteia. În rest, totul este haotic, fragmentar, prozele scurte, cu per­sonaj-refren, alternând cu cele sporadice, de sine stătătoare, dar acest aspect nu deranjează, din contra, stârnește și mai tare curiozitatea cititorului, făcându-l atent până la sfârșitul volumului care se încheie cu Coda – un lau­datio dedicat celor care l-au inspirat și încura­jat pe autor să urmeze nu numai calea liricu­lui, ci și pe cea a epicului.

Cristina-Claudia Ciobotaru