Dacă stăm să analizăm direcția literaturii contemporane, ne este imposibil să nu observăm următorul lucru: o mare parte a discursului ei gravitează în jurul socialului și al politicului, deci al ideologicului. Or, cititorul zilelor noastre, avizat sau nu, își asumă această direcție de parcă ar fi unica prin care poate dibui, școlărește vorbind, un sens al cărții. Ceea ce nu înseamnă neapărat că e rău.
Pentru volumul Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (cdpl, 2020), Cosmin Leucuța a obținut Premiul „Tânărul prozator al anului 2020”, acordat în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Ideea de experiment epic este prezentă de la începutul până la sfârșitul cărții. Proiectul lui Leucuța este unul ambițios prin construcție: proze scurte, dar care au unele personaje și întâmplări comune, ceea ce oferă un (oarecare) caracter unitar volumului în gen romanesc, ajungându-se, astfel, la o formulă hibridă la citire. Însă nu cred că această problemă e cea mai relevantă pentru scheletul cărții, cât mai degrabă modul cum autorul reușește să construiască problema de față a volumului. Compoziția de tip puzzle este un atu major al proiectului. Subiectele sunt dintre cele mai diverse, de la cele acceptate ca fiind normale de către societate, până la cele tabu: doi gangsteri cu gusutri cizelate, sarcini nedorite (care, evident, se lasă cu avorturi), adulter bine înscenat, autor care află că a plagiat o carte fără să fi auzit de ea, emoțiile venirii primului copil pe lume ori nostalgica viață de cartier dusă până la plecarea la facultate ș.a.m.d. Autorul jonglează cu tenacitate cu pluri-perspictivismul. Astfel, orice tip de narator este un instrument perfect manipulat pentru proiectarea poveștilor din diferite unghiuri pentru a menține un dinamism continuu al celor relatate. Așa se face că un moment evocat într-o poveste se dezvoltă într-o alta de sine stătătoare, mai târziu. Unitatea stilistică se realizează și cu ajutorul dialogurilor, adesea în cheie minimalistă, și a unui stil autoreflexiv pe alocuri. Totuși, nu există un ton unitar al volumului, ceea ce e bine: abordarea temelor prezente se face cu degajare (nu cu superficialitate), cu umor și ironie, însă există și momente de gravitate și somptuozitate, momente cu ocazia cărora unele dintre personaje se (auto)amendează pentru derapajele lor opulent poetice sau filosofice. Prin schimbarea registrelor, există, în carte, ambiția de a trece în mod brusc de la o stare la alta nu doar a personajele, ci și cititorii, ducând experimentul in extremis.
Cu toate că realismul recurent domină cartea, există și momente suprarealiste. Supă neagră 2.0 e cea mai ilustrativă în acest sens. Un autor din România care vinde 50.000 de cărți la primul tiraj (aici s-ar putea vehicula o șarjă la adresa situației literaturii române contemporane și s-ar putea identifica o latură post-postmodernistă a prozei) află că romanul pe care l-a lansat recent este, de fapt, o copie fidelă a unui roman publicat cu cinci ani în urmă, de care el nu știe. Se merge la casa scriitorului romanului plagiat și acolo secvențele par totuși a (supra)licita suprarealitatea, alunecând mai degrabă spre un paroxism schematic al situației. Premisele, cadrul sunt bine interconectate, dar soluția, cel puțin la nivel de discurs narativ și la nivel ideatic, e una old school. Dacă ar fi să interpretăm (clișeic) soluția găsită, ar putea fi o negare a trecutului în favoarea potenței capitaliste a prezentului, deși ideea dedublării în stil borgesian nu poate fi desconsiderată. Pe aceeași linie a suprarealității vine și textul O fată, un băiat, unde fata, care lucrează la call center-ul dedicat sinucigașilor, nu reușește să-l salveze pe Chester Bennington de la trupa Linkin Park. Apoi, pentru ca schematismul șocant să funcționeze, primul care face o declarație de presă în legătură cu sinuciderea lui Bennington este Kurt Cobain.
Sunt mult mai bune și autentice poveștile în care autorul păstrează marjele unui realism caricaturizat prin ironie și umor (uneori involuntar), de pildă, în Autotuna, unde sunt prezenți doi gangsteri ce-și povestesc preferințele artistice în timpul unei execuții, sau în De vorbă cu Petronela – partea a doua, unde iluzia Occidentului civilizat (și salvator) este deconstruită. Proza Porno este de departe cea mai echivocă și ofertantă din punct de vedere ideologic. Per ansamblu, în ea se regăsesc mai multe idei care justifică acțiunile personajelor din volum, cum ar fi ideea unei societăți în tranziție în care lumea e nevoită să recurgă la orice tertip pentru a-și duce existența mai departe sau, de ce nu, ideea dominației de gen. Un aspect al cărții care poate trece ca incomod pentru unii cititori este limbajul neconvențional, debutonat. Însă, în dese rânduri, prezența lui are mai degrabă un rol gratuit decât un rol de violentare.
Cosmin Leucuța ne propune un volum îndrăzneț din toate punctele de vedere, un volum care, asumându-și ceva riscuri, poate readuce atenția publicului-cititor către proza scurtă. Dacă nu acum, mai târziu.
